Clericul ca barometru al comunitatii sale

 

Preotul in istoria umanitatii se naste in acelasi timp cu religia, asa cum religia apare odata cu istoria. Preotii au existat din timpuri imemoriabile, pentru ca dintodeauna oamenii au simtit nevoia de un interpret ca sa le faca cunoscut voia lui Dumnezeu. Preotul din toteauna a fost considerat de catre poporul din care provenea ca purtatorul de cuvint al lui Dumnezeu[1]. El nu este tipic crestin, pentru ca inca inainte de crestinism au exista preoti cum de asemenea a esistat si Dumnezeu .

Fiecare epoca si-a avut preotii sai: Dumnezeu trimitea o oarecare scinteie  in vreunul si acela era preotul, citeodata ca in cazul lui Melchisedec “preotul Dumnezeului celui Preainalt”( Gen. 14,18) era chiar seful comunitati. Sa ne amintim rugamintea lui Solomon : “Si robul Tau este in mijlocul poporului Tau pe care l-ai ales, popor nesfarsit de mare, care din pricina multimii lui nu se poate nici socoti, nici numara. Daruieste-i dar robului Tau minte priceputa, ca sa asculte si sa judece poporul Tau si sa deosebeasca ce este bine si ca este rau”(III Reg. 3, 8-9)

La preotie totdeuna  Dumnezeu este cel ce chiama,  asa cum de exemplu  l-a chiamat pe Samuel, iar acela raspunde “iata-ma”. Preotia este un dar de la Dumnezeu si nimeni nu si-l ia de unul singur[2]. In N.T. vedem ca toti apostoli sint alesi si chemati, chiar si Ap. Pavel prin voia lui Dumnezeu a fost chemat  sa fie apostol al lui Iisus Hristos (I Cor 1,1; Rom 1,1) cum zice el insusi ” apostol nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus Hristos si prin Dumnezeu-Tatal”(Gal 1, 1) ”ales din pantecele mamei mele”(Gal. 1,15).

Daca preotia ar fi fost de la sine n-ar fi fost sfinta, este sfinta pentru ca este de la Dumnezeu si in consecinta hirotonia (χειροθετείν)[3] infaptuita prin miinilor eiscopului este distincta de investitura oficialilor din lumea seculara. Preotia a fost reinoita de catre Iisus Hristos  care i-a dat un sens nou prin intermediul apostolilor sai :“care ne-a facut pe noi imparatie, -preoti ai lui Dumnezeu si Tatal Sau-“(Apoc 1,6) si in acest mod Iisus Hristos confirma si redefineste spunind: “Asa cum Tatal M-a trimis pe Mine si eu va trimit pe voi . Si zicind aceasta a suflata supra lor si le-a zis. Luati Duh Sfint…” ( Ioan 20, 21-23) subliniind ca :“Nu voi M-ati ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe  voi”(Ioan 15,16).

Preotia este o vocatie, un dar de la Dumnezeu si nu o meserie, Iisus Hristos in cuvintarile sale prin folosirea a  doua metafore:”voi sinteti sarea pamintului si lumina lumii” (Ioan 15,16) defineste in lumea aceasta responsabilitatile, obligatiile si postul clericului in Biserica Sa,  avertizind in acelasi timp ca “multi sint chemati dar putini alesi” (Mat. 22,14). Referitor la aceasta, Sf. Ioan Gura de Aur[4] zice  ca preotul trebuie sa fie .”Nu numai pur cum o cere o astfel de slujire  ci de asemenea foarte prudent si practic in multe treburi […]. El trebuie sa fie sprinten la gindire pentru ca are de-a face cu oamnei care au sotii, fii, servitori [..], sprinten la gindire nu insidios, nici magulitor, nici ipocrit ci plin de libertate si de loialitate”.

Apostolul Pavel in epistolele sale face urmatoarele recomandari sefilor de comunitati, spunind: ”Va rog  sa umblati cu vrednicie, dupa chemarea cu care ati fost chemati” (Ef. 4,1) pentru ca ”Dumnezeu sa va faca vrednici de chemarea sa” (IITes. 1, 11). Nu mai putin apostolul Petru le atrage atentia privind comportamentul lor prin aceste cuvinte :

”Pe preotii cei dintre voi ii rog ca unul ce sunt impreuna-preot si martor al patimilor lui Hristos si partas al slavei celei ce va sa se descopere: Pastoriti turma lui Dumnezeu, data in paza voastra, cercetand-o, nu cu silnicie, ci cu voie buna, dupa Dumnezeu, nu pentru castig urat, ci din dragoste; Nu ca si cum ati fi stapani peste Biserici, ci pilde facandu-va turmei”( I Petru, 5, 1-3). Cu alte cuvinte turma se conduce cu fluierasul nu cu bastonul.

Preotii fiind sarea pamintului si lumina lumii trebuie sa aiba reputatia  sfinteniei si a perfectiunii in fata poporului. De exemplu, in disciplina antica  se interzicea acelora care faceau penitenta publica  sa fie ridicati la treapta preotiei, nu pentru ca penitenta publica n-ar fi fost suficienta pentru a obtine de la Dumnezeu iertarea pacatelor, ci pentru ca nu se putea inlatura din mintea oamenilor  aminirea pacatelor comise de aceia.  Am putea spune ca responsabilitatea preotului este intreita: fata de Dumnezeu[5] ca nu-l va insela, fata de constiinta sa[6] si apoi fata de popor care apreciaza autenticitatea si dispretuieste iocrizia, fariseismul.

Domnul Iisus Hristos  doreste ca preotii Bisericii Sale sa fie sobri in toate adica de bun simt, ca unii care se apropie de altarul Domnului pentru a se ruga si a mijloci pentru pacatele poprului. Apostolul Pavel in Ep. I catre Tim. (3, 2-8) traseaza normele de viata si conduita ale preotului si episcopului: ”să fie fara prihana, bărbatul unei singure femei, cumpătat, cuviincios, demn, ospitalier, capabil să învețe, nu bețiv, nu violent ci blând, nu certăreț, nu iubitor de bani, nu vorbind in doua feluri „(I Tim 3,2- 8). Părinții spun că umilința este mama tuturor virtuților și mândria este mama tuturor viciilor, sau cum spune Pavel însuși: „Nimeni să nu disprețuiască tineretile tale, ci fa-te pilda credinciosilor cu cuvintul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinta, cu curatia. Nu fii nepasator fata de harul care este in tine care ti s-a dat prin proorocie  cu punerea miinilor preotiei” (Itim. 4.11-14). Preotul este luat din popor si pus pentru popor nu deasupra poporului cum adesea se intimpla, iata cu il descrie poetul Lamartine:  “În fiecare parohie există un om care e al tuturor, care e chemat ca martor, ca sfătuitor şi ca sfinţitor în cele mai solemne momente ale vieţii omeneşti. Un om fără de care nici nu ne naştem, nici nu murim; care te primeşte de la sânul mamei şi nu te părăseşte decât la groapă, care binecuvintează sau sfinţeşte leagănul, patul conjugal, năsălia morţii şi pecetluieşte groapa. Un om pe care necunoscuţii îl numesc părinte, un om înaintea căruia creştinii îşi duc mărturisirile lor cele mai grele, lacrimile cele mai secrete; un om care prin rostul lui e mângâietorul tuturor durerilor omeneşti, care vede bătând la uşa sa pe sărac şi pe bogat, cel bogat ca să-şi lase pe ascuns milostenia, cel sărac să-şi primească pâinea fără să fie umilit; un om care, nefiind de nici un rang social, ţine deopotrivă de toate clasele. De clasele nevoiaşe prin viaţa lui modestă şi prin umilinţa naşterii, de cele înalte prin educaţia şi ştiinţa lui; în sfârşit un om care ştie toate, care are dreptul să spună tot, şi al cărui cuvânt cade de sus asupra minţii şi inimii omului prin autoritatea dumnezeieştii lui misiuni. Acest om este PREOTUL!”

Cu alte cuvinte, preotul trebuie sa fie un barometru pentru comunitatea sa, dupa cum si episcopul este barometru pentru preotii sai și nu o piatră de poticnire sau un spin. Clericul nu trebuie sa-si piarda credibilitatea  in fata credinciosilor sai, fiindca el nu este un angajat ci un lucrator pentru eternitate ”un lucrator in via Domnului”, el da marturie pentru vesnicia lui Dumnezeu si pregateste inimile credinciosilor pentru vesnicie. De ce? Pentru ca el este iconom al tainelor lui Dumnezeu I Cor. 4,1), adica administratorul unui patrimoniu, care sint Sfintele Taine ale Bisericii incredintate lui la hirotonie iar de administrarea lor trebuie sa dea seama.

Istoria Bisericeasca ne face cunoscut ca au fost si clerici ( preoti, episcopi) care n-au fost la inaltimea chemarii, fiind piatra de sminteala si de poticnire pentru credinciosi. Unul din marii parinti ai Bisericii, Grigore de Nazianz in Autobiografia sa da marturie despre aceasta situatie, evident ca sfintul Grigore are in vedere episcopatul din vremea sa. De ex. Epistolele 53, 54, ale Sf. Grigore de Nazianz(care pot fi datate in jurul anului 370 cind Sf. Vasile  a fost hirotonit episcop), precum si Epistola 79  demonstreaza in mod clar doua lucruri: ca horepiscopii[7] acceptau daruri din partea persoanelor care doreau sa intre in cler.

Profesorul JEAN BERNARDI[8] in cartea sa  Gregorio di Nazianzo teologo e poeta nell’età d’oro della patristica, Roma, 1997, prezinta urmatoarele aspecte legate de episcopatul sec. IV. Nu trebuie puse sub “obroc” unele aspecte dureroase ca sa nu spun mizerabile din istoria Bisericii. Spicuiesc din cartea lui J. Bernardi:

p.41. Episcopii secolului IV, in mare parte casatoriti si parinti de familie nu-si botezau copii lor de mici.

p.45. Nu avem marturii daca preotii si diaconii din mediul rural stiau sa scrie si sa citeasca, se presupune ca da. Episcopii din sec. IV nu erau alesi  in sensul de azi al cuvintului, in realitate erau cooptati dupa multe discutii sau chiar impartul facea propunerea cum  a fost de ex. cazul Sf. Ioan Gura de Aur[9], iar cind a devenit incomod a fost inlaturat.

p.66-67. Episcopul sec. III avea ca sarcina sa predice maselor, lucrul acesta presupunea calitati personale insa nu in mod necessar notiuni tehnice.  Sucesorul sau din sec. IV trebuia sa se adreseze multimii nu improvizind ci facind uz de unele harisme. In acest sens existau de foarte mult timp scolile retorice  care constituiau centrul de greutate al invatamintului superior al antichitatii. Episcopul din sec IV trebuia sa faca studii superiore, privilegiu rezervat in realitate unei mici minoritati de  tineri din familiile bogate .

p.68. “In sec. IV episcopii sint putini instruiti in materie de credinta. Chiar daca aveau capacitate de a se exprima public  in mod foarte rar ei au dobindit o formatie filosofica, necesara pentru a face fata problemelor teologice specifice momentului. De asemenea nu erau familiarizati cu textele Sfintei Scripturi pe care trebuiau sa le comenteze. Dincolo de toate acestea  sint obisnuiti cu stilul de viata al marilor proprietari, si nu inteleg de ce trebuie sa se descotoroseasca de acest mod de viata. Continua sa-si administreze propriile proprietati, sa comande taranilor si sclavilor , locuiesc in palatele lor, fac cu usurinta chefuri si nu-si imagineaza sa se deplaseze decit in lectica,  precedati de o multime de sclavi care indeparteaza multimea la trecerea lor. Toti prefera sa aiba de episcop un mare senior pentru simplul motiv ca un mare senior este un solid protector  pentru toti aceea care se adreseaza lui. El cunoaste judecatorii si agentii fiscali, guvernatorii provinciilor, generalii, chiar si ministri sint fosti colegi de scoala, prieteni sau parteneri”.

“Acesti episcopi casatoriti, cu familie, au tendinta de a lasa locurile lor fiilor  si de a umple biserica cu neamurile lor. Fiicele lor se casatoresc cu preoti si cu episcopi[10]. In plus preotii si episcopii sint scutiti de taxe fiscale  asa cum erau inainte preotii pagini. Foarte repede se constituie adevarate dinastii episcopale. Contemporanii sf. Grigore de Nazianz erau obisnuiti ca fiul sa urmeze tatalui si nu erau deloc nici surprinsi, nici iritati” .

  1. 69 “In aceasta situatie secolul este traversat de lupte intre clanurile religiose cu rezultatul ca episcopii sint in mod constant obligati sa ia decizii in controversele teologice pe care ei insisi le stapinesc rau. Cind sint lipsiti de argumente le inlocuiesc cu usurinta cu injurii ( in secolul urmator vor deveni chiar lovituri –  sinodul tilharesc de la Efes (449). In aceste conditii discutabile sint adeseori fara posibilitatea de iesire si se aprind cu usurinta. Dar care sint aceste mari dispute care impart lumea crestina? Inainte de toate trebuie sa citam disputele intre persoane. De ex. era frecvent cazul cind doua persoane ar fi revendicat titlul de episcop legitim din aceeasi localitate. Fiecare avea acolo proprii sustinatori insa  adeseori se recrutau sustineri din alta parte. Un conflict de acest tip putea sa dureze ani si sa se transmita de la o generatie la alta. Putea de asemena sa se intimple ca unul din cei doi concurenti sa fie eliminat in mod provizoriu sau definitiv, daca celalalt reusea sa obtina de la imparat o decizie de exil impotriva celuilalt. Odata eliminat episcopul locului, partidul advers se grabea sa puna pe scaunul ramas vacant  propriul candidat. De ex. sf. Atanasie este exilat din Egipt de 5 ori  si 2 episcopi arieni au ocupat pentru multi ani locul sau” .

Sf. Grigore ezita sa primeasca taina  preotiei pentru ca nu dorea sa faca parte din spectacolul pe care-l ofereau multi preoti, nu-i face placere  sa faca parte din rindurile lor: “Imi roseste obrazul de rusine din cauza altora[11], de toti aceia [..] care se apropie de lucrurile sfinte cu miini murdare, cum se spune  si cu suflete lipsite de orice initiere [se refera la cei nebotezati care desemnati pentru preotie sau pentru episcopat primesc botezul cu aceasta ocazie][12], inainte ca sa fie demni, revendica dreptul de a sedea in interiorul altarului (bèma)[13].

Nu se intimpla in toate zilele ca un episcop cu titlul de doctor al Bisericii Universale[14] sa-si trateaza confratii cu titlul de “intelepti improvizati” si “teologi fabricati prin alegere” pe care ii acuza ca varsa in altar banii saracilor”[15].

Episcopatul oriental pe care Grigore de Nazianz[16] il descopera chiar la Constantinopol ii apare compus din notabili mai mult sau mai putin dotati de calitati administrative  care au ajuns la responsabilitatea eclesiastica fara minima preparatie spirituala  si fara formatie religiosa. Acesti prelati respira spiritul lumii seculare, multi dintre ei sint autoritari si orgoliosi si si-au pastrat obisnuintele de lux si de fast. Altii sint arivisti, lacomi de bani si de putere, grosolani si fara cultura,  au abandonat de putin timp plugul si fieraria (forja ), poarta inca pe corpul lor urmele infame ale sclaviei si s-au imbogatit intr-un mod lipsit de onestitate.[17] Si de la unii si de la altii nu se asteapta nimic bun.

Ca preot, Sf. Grigore n- avea nicio stima fata de confratii sai ; devenit episcop, va fi un nemilos denuntator al defectelor clerului episcopal. In Autobiografia sa face un aspru rechizitoriu episcopilor din vremea sa. Iata de exemplu, cit de plastic ca sa nu spun colorat descrie Sf. Grigore de Nazianz in calitate de episcop al Constantinopolului si presedinte al celui de-al doile sinod ecumenic de la Constantinopol , o sedinta de lucru din timpul sinodului.

“Si aceia incepura sa croncane din scaunele lor, pareau o reuniune de gaite in hainele lor luxoase, un vacarm de tineri, o banda de noua generatie, un virtej care trage dupa sine pulberea ridicata de vint. Oameni carora nicio persoana mataura si tematoare de Dumnezeu le-ar fi acordat cuvintul, care filfiiau din aripi in mod haotic  sau care ti se napusteau  dintr-o data in fata ca un roi de viespi”[18].

Mai aspru: “Aceia care conduc poporul si-l instruiesc, dispensatori ai Duhului Sfint, care din inaltimea scaunelor lor anunta cuvintul mintuirii; aceia care cu gura cascata, in mijlocul bisericii proclama peste tot si in mod constant  pacea, se dezlantuie unii impotriva altora cu ura si urla ca nebunii, recrutind aliati, acuzind si fiind acuzati, facind exces de favoruri si defilind in mijlocul dansatorilor lor, sfisiind pe cel care isi pusesera mai intii miinile; pentru dorinta si setea de putere, si de putere personala –cum urla aceste lucruri, cu ce cuvinte?- au ramas odiosi lumii intregi”[19]

In aceste circcumstante neputincios fiind Sf. Grigore se intreaba retoric:“Dar spune-mi, nu erai tu acela care aprobai aceste lucruri mai intii? Cine ar fi trebuit sa exercite autoritatea in sedinte? Sedintele erau controlate de cei care reuseau sa o faca (ezit sa repet lucruri de care ma rusinez). Comandau toti, adica niciunul, pentru ca autoritatea care vine de la cei multi este anarhie”[20]

“Ma voi apropia de acea mare amestecatura de traficanti de Cristos, numai cind vreunul va reusi sa uneasca milul urit mirositor cu parfumul smirnei pure”[21] . “Refuza , te rog , un singur lucru: episcopii rai, si nu ezita pentru demnitatea catedrei lor. Au inaltimea demnitatii dar nu amabilitatea. Mergi dincolo de piele si priveste lupul[22]. Excelentii mei confrati pastori mureau de gelozie [..] mojicia  lor nu tolera cultura”[23] .

“Intre ei unii sint fii de contabili al tezaurului public, si nu au alta perspectiva decit sa escrocheze, altii au venit direct din oficiul lor..; altii au lasat plugul si sint arsi de soare , altii au lasat sapa si tirnacopul pe care le foloseau in toare zilele, altii inca, au lasat ramele (de la barca) sau armata, emana miros de cloaca si sint plini de cicatrici… si altii au inca au pe piele sudoarea pentru lucrul facut alaturi de foc. Aceasta adunatura de biciuscari si de macinatori se umfla si, batindu-si joc de popor cu persusiune sau cu amenintarea tintesc catre virf asa cum fac anumiti carabusi  care se indreapta catre cer sburind. Parcursul pe care-l urmeaza nu este acela al balegarului si nu stiu sa miste capul inainte si-napoi: se cred maestrii de neintrecut in lucrurile mai inalte si rostesc lucruri lipsite de sens, nu stiu nici macar cite picioare si cite miini au . Toate astea nu sint demne de dispret si nedemn de un episcop?[24]

“Unul se lauda cu originea sa nobila, altul cu capacitatea sa oratorica, altul cu bogatia lui si altul cu familia lui. Aceia care nu au nimic  pentru a face o figura frumoasa  se fac cunoscuti prin viciile lor”[25] .

“Dar tu, care  ieri erai perceptor (agent fiscal) sau care ai exercitat o oarecare modesta insarcinare  ca functionar, spune-mi cum se explica ca ieri erai sarac si apoi ai devenit mai bogat decit Cirus Medul, decit Cresus si decit Mida?  Si cum ai devenit propietarul unei case acoperita cu lacrimi, cum ai obtiunt accesul la anvon, si cum ai devenit maestru pe tronul episcopal. Acum pazesti tot tezaurul pe care l-ai ingramadit cu forta si cintaresti patrimoniul tau  pina si peste tainele lui Dumnezeu”[26].

“Veniti aici voi toti care stati calare pe viciu, rebuturi ale neamului uman, porci, voi care va strofocati, impertinenti, aroganti, alcoolici, vagabonzi, bufoni, efeminati, falsi si insolenti, gata pentru orice  juramint strimb, sugatorii de singe al poporului, voi care pe bunurile altuia intindeti miinile voastre de temut, invidiosi, smecheri, perfizi, adulatorii celor puternici  si lei care rag la cei umili, personaje echivoce, oportunisti fara scrupule . Veniti aici cu incredere ; este un enorm tron pregatit pentru toti”[27].

Orice asemanare cu realitatea este pur intimplatoare.

Las pe cititor sa aprecieze daca ceea ce relata Sf. Grigore de Nazianz in sec. IV se mai regaseste astazi in sinul Bisericii crestine. Un lucru trebuie spus: Episcopul este virful de lance al Bisericii si de el depinde  cresterea sau descresterea Bisericii lui Hristos, in alte cuvinte el este barometrul  Bisericii lui Hristos. De cresterea sau descresterea Bisericii lui Hristos se face responsabil Episcopatul nu Presbiteratul.

 

 

 

 

 

 

 

[1] Fonti, XV, serie II, 109: “Sacerdotium est medium inter Deum et homines”.

[2] Evrei 5, 4. “Si nimeni nu-si ia singur cinstea aceasta ci daca este chemat de Dumnezeu, dupa cum si Aron”

[3]  «Constit. Apost.». 8, 24, PG 1, 1124: “Episcopus benedicit, non benedicitur, manus imponit (χειροθετει) ordinat”.

[4] JOANNES CHRYSOSTOMUS, «De sacerdotio», VI, 4, PG 48, 681: “Neque enim purum dumtaxat sse oportet, utpote qui tanto ministerio dignatus sit, sed etiam prudentem et rerum peritum multarum. Multa quoque secularia nosse debet, non minus quam ii qui in medio rerum vertur [..] nam cum nocesse sit eum cum viris versari, qui et uxores habent, et liberos alunt et servos possident, [..] vertur dico non subdolum, non adulatorem, non hypocritam; sed multa libertate ac fiduciam plenum”.

[5] JOANNES CHRYSOSTOMUS, Dialogo del sacerdozio, S. COLOMBO, ed., Torino, 1934, 258: “E per vero [vescovo]. Come custode di tutto il mondo e padre di tutti, si presenta a Dio supplicandolo di sedare le guerre e comporre i disordini, implorando pace, prosperità e pudicamente e privatamente la pronta liberazione di tutte le calamità da cui ciascuno è afflitto; onde’egli deve superare tutti coloro pei quali intercede, quanto è ragionevole che il prelato superi [in dignità] i suoi subalterni”.

[6] J.J. Rousseau în „Emile” consacra contiintei  un adevărat imn : „Conştiinţă, conştiinţă, instinct divin, nemuritoare şi cerească voce, ghid sigur al unei fiinţe ignorante şi mărginite, dar înţelepte şi libere, judecător infailibil al binelui şi răului, fără tine eu nu simt nimic în mine, care să mă ridice deasupra animalelor, decât tristul privilegiu de a mă rătăci din eroare în eroare, cu ajutorul unui intelect fără regulă şi a unei raţiuni fără principii”.

[7]  Cfr. BASILIO DI CESAREA, Le lettere, Ι,. M. F. PATRUCCO, ed., Torino, 1983, 354. Horepiscopii erau episcopii care aveau in jurisdictie administrarea bisericilor locale mai mici. Grigore de Nazianz (De se ipso, 447) afirma ca sf. Vasile cel Mare a numit 50 de horepiscopi; Fonti, IX, serie II, 75: “Chorepiscopi sunt simplices sacerdotes qui ut Chorepiscopi ab episcpo benedicuntur precibus et caeremoniis in libro pontificali indicatis”; Fonti, XVI, serie II, 28: “Temporibus antiquis permitebatur chorepiscopo facere lectores et hypodiaconos in pagis; presbyteros vero et disconos nullo modo possunt facere”; P. P. JOANNOU, t. I, 2, 65. Can 13 Antiochia: “Corepiscopo non licere presbiteros aut diaconus ordinare, sed nec presbiteros civitatis sine episcopi praecepto vel litteris aliquid agere in unaquaque paraecia”; Concilium Seleuciae et Ctesifonti habitum (410), n. 2, 56: “Chorepiscoporum enim erat munus ut in oppidulis et pagis episcopi vice fungerentur, atque idcirco invigilarent super presbyteros aliosque ecclesiarium ruralium ministros ac super fideles, ne ecclesiae presbyteris indigerent, né presbyteri ceterique suo ufficio male fungerentur, ne deninque fidelium mores depravarentur”; vezi de asemenea can. 14 Neocesarea, can. 8 Nicea (325), can.8 Antiochia, can. 6 Sardica, can. 2 Calcedon,C. ERBICEANU, «Despre horepiscopi», BOR 2 (1876) 20-29.

[8] Jean Bernardi, profesor emerit la Sorbona, este unul din marii experti in Parintii Capadocieni. In Sources Chrétienns a publicat editia critica a celor mai importante Discursuri  ale Sf. Grigore de Nazianz .

[9] H-GEORG BECK, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin, Nemira,  2012,  297. Aflam ca patriarhul de Constantinopol, Cerularie de numele caruia se leaga Marea  Schisam intre Biserica de Orient si cea de Occident, ca tinar nobil in tinerete organizase un puci impotriva imparatului, iar unul din colaboratorii sai fusese  Constantin Monomahul. Puciul a dat gres, iar  Cerularie s-a  salvat prin faptul ca s-a calugarit. Cind Constantin  Monomahul ajunge imparat  il ridica pe complicele sau la treapta de patriarh al Constantinopolului; STEVEN  RUNCIMAN, Teocratia bizantina, Nemira, 2012, 109. Leon VI Filozoful  il acuza pe patriarhul Fotie de tradare, il inlatura de pe scaunul de patriarh al Constantinopolului, il trimite il exil si-l pune in locul acestuia pe fratele sau,  Stefan care avea doar 19 ani.

[10] Pina  la sinodul VI ecumenic de la Trulan episcopii puteau sa fie si casatoriti. Can. 12 de la Trulan stabileste ca de acum inainte episcopul trebuie sa fi celib, nu zice ca trebuie sa fie monah. Nu exista un argument teologic  impotriva casatoriei episcopilor pentru ca statutul de casatorit este onorabil si de mare cinste pentru  toate cele trei trepte sacre (episcop, preot, diacon, can. 51 Ap.). Abuzurile comise de unii episcopi i-au determinat pe parintii sinodali de la Trulan  sa ia aceasta decizie. Inainte de Trulan imparatul Justinian prin legile sale netezeste calea parintilor sinodali de la Trulan. Printr-o lege din anul 528 stabileste ca persoana care are fii sau nepoti nu poate fi hirotonita in treapta de episcop [cfr. cfr. Codex, 1, 3, 41 (42) del 528, 26: “Episcopum enim oportet non impeditum carnalium liberorum affectione omnium fidelium patrem esse spiritualem quamobrem eum qui liberos vel nepotes  habet, episcopum ordinari vetamus”]. In 531 printr-o lege stabileste ca persoana propusa pentru treapta episcopala  nu numai ca nu trebuie sa aiba fii ci sa nu fie casatorita, adica sa aiba statutul de celib [cfr. Codex 1, 3, 47 (48), del 531, 34: “Sancimus, ut nemo episcopus ordinetur , nisi qui et alias idoneus ac bonus sit neque uxori cohabitet neque liberorum pater sit”]. Aceasta ultima normativa se regaseste si in «Novella 6», 1, 3-4 din 535 si «Novella 137», 2 din 565. Regula ca episcopii sa fie recrutati din rindul manahilor aparea de-abia in sec XIV-XV. In Biserica Ortodoxa de rit bizantin aceasta practica a devenit obligatorie la inceputul se. XVII. In Confessio catholicae et apostolicae in Oriente ecclesiae (cap. XI) a patriarhului Mitrofan Critopulos  este scris ca episcopul sa fie ales dintre ieromonahi sau dintre preotii de mir  insa acestia inainte de hirotonia in treapta episcopala trebuie sa depuna voturile monahale. Daca citim cu atentie dispozitiile can. 2 al sinodului local de la Constantinopol (879) observam ca statutul de episcop este incompatibil cu cel de monah (P. P. JOANNOU; t. I, 2, 484-485). Acest canon se gaseste in conflict sau in dezacord cu ceea ce spune METROPHANIS CRITOPULI, «Confessio», 143, in E. J. KIMMEL, Libri simbolici Ecclesiae orientalis, Jenae, 1843, 143-144: “Ceterum episcopos elegit semper ex ordine monachorum, aut ex virginibus aut ex continentibus. Istoria ne face cunoscut ca in sec. XII erau episcopi care proveneau din rindurile celor casatoriti,  numai ca la momentul hirotoniei in treapta de episcop refuzau sa puna in practica dispozitia can. 48 Trulan care prevedea ca sotia sa fie inchisa intr-o manastire. Pentru a restabili ordinea imparatul  Isac Comnenul printr-o lege stabileste observarea dispozitiilor can. 48 de la Trulan cfr. Sintag. At., II, 421; V, 321-323.

[11] GREGORIO DI NAZIANZO, Tutte le orazioni, C. MORESCHINI, ed., 27, “Orazione”, II, 8: ”Mi vergognai degli altri , quanti , senza essere affatto migliori, anzi è già tanto che non fossero molto peggiori, con mani immonde, come si dice  e con le anime non iniziate si introducono nei misteri più santi e, prima di essere divenuti degni di avvicinarsi al sacro, si impadroniscono della tribuna , si accalcano e si spingono intorno alla santa Mesa , non pensando che questo ruolo che occupano sia indice della virtù che uno possiede , ma solo un mezzo di sostentamento. Non lo vedono come un servizio di cui rendere conto ma come un potere sfrenato”.

[12]Pentru edificare vezi PONTIANUS, «Vita San Cipriani», V, PL III, 1545. Sf Ciprian era doar neofit cind a fost numit episcop: “Judicio Dei plebis favore, ad officium sacerdotii et episcopatus gradum adhunc neophytus, et, ut putatur, novellus electus est..”; vezi in acest sens si J. BINGHAM – H. GRISCHOVIUS, Origines sive antiquitates ecclesiasticae I, lib. II, 10§ 6-7 Hallae, 1724, 152-156; «Historia ecclesiastica», V, 8, PG 67, 578. Patriarhul Nectarie, succesorul Sf. Grigore de Nazianz a fost proclamat episcop pe scaunul Constantinopolului la cel de-al doile sinod de la Constantinopol cind era inca un neofit: “Erat tunc vir quidam generis senatorii, Nectarius nomine moribus placidus, et in omni vita plane admirandus, quamvis praetoris officio fungeretur. Hic a populo raptus, ad episcopale munus obeundum eligitur, et ab episcopis centum et quinquanginta , qui tum illic aderant ordinatur”; SOZOMENUS, «Historia ecclesiastica», VII, 8, PG 67, 1435: ”..ad hunc neophyti vestem indutus, (Nectarius) communi totius concilli calculo episcopus Costantinopolis renuntiatur”; S.GREGORIO NAZIANZENO, «Oratio XVIII, Funebris in patrem, praesente Basilio», 33, PG 25, 1027; GREGORIO DI NAZIANZO, Tutte le orazioni, C. MORESCHINI, ed., 465, n. 88. Eusebio de Cezarea l-a propus pentru hirotonia in  preot pe Sf. Vasile cel Mare cind era doar un catehumen, adica nu primise botezul; Constitutiones Ecclesia Aegypticale, XII, in FUNK, Didascalia, II, 107. “Catecumeni per tres annos verbum audia: “Tandem plebs tota uno consenso primarii ordinis virum, unum vita quidem et moribus eximium, divino tamen baptismo, nondun consignatum, invitum et repugnatem corripientes, simuluque militaribus copiis, quea tum in urbe erant, opum adferentibus, in Sacrario collocarunt, et episcopis obtulerunt, ab iisque petere instituerunt, ut eum initiarent, et antistitem proclamarent, vim interim suasioni admiscentes”; «Historia ecclesiastica» IV, 30, PG 67, 543. Sf. Ambrozie al Milanului nu era inca botezat cind a fost propus  sa fie episcop: “..absqua mora Ambrosium comprehendunt. Et postquam sacro eum lavacro initiassent, ad hunc enim erat catechumenus, ad episcoptus digitatem parant promovere; SOZOMENUS, «Historia ecclesiastica», VI, 24, PG 67, 1354-1358; TEODORETO, «Historia ecclesiastica», IV, 6, PG 82, 1131: “..tunc illi compressa seditione, communi omne voce Ambrosio sibi pastorem dari deposcunt, qui sacris mysteriis initiatus nondum erat..”; vezi referitor la ac; J. BINGHAM – H. GRISCHOVIUS, Origines sive antiquitates ecclesiasticae I, lib. II, 10§ 6-7 Hallae, 1724,152-156; PAOLINO, «Vita Sancti Ambrosii Mediolanensis Episcopi», n. 6, PL 14, 30 sg. După moartea episcopului arian Auxentiu s-a creat o atmosferă tensionata de ură din partea poporului. În aceste condiții, prefectul Ambrozie cu cuvintele sale convingatoare reușește să indeparteze poporul rebel, dar strigătul unui copil îl salută in calitate de episcop si aceluia i se asociaza  prin aclamare poporul si clerul: ”Per item tempus, morto Auxentio Arianae, perfidae episcopo [..] cum populus ad seditionem surgeret in petendo episcopo, essetque illi cura sedandae seditionis, ne populus civitatis in periculum sui verteretur, perrexit ad ecclesiam: inique cum alloquerentur plebem, subito vox fertur infantis in populo sonuisse: Ambrosium episcopum. Ad cuius vocis sonum totius populi ora conversa sunt acclamantes Ambrosianum episcopum”. Diaconul Paolino nu zice nimic referitor la prezenta episcopilor din respectiva provincie. Ulterior episcopii provinciei ratifica alegerea plebiscitara  cum mentioneaza Sf. Ambrozie in epistolele sale. (S. AMBROGIO, «Ep. 63, 65», PL 16, 1206-1207).

[13] Asa era numita partea din Biserica care era rezervata clerului.

[14] Cfr. JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, Roma, 1997 p.264. In secolul 13 pentru intreaga sa opera un papa ii acorda titlul de doctor al Bisericii universale. Acest titlu a fost atribuit lui Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, si Ioan Crisostomo.

[15] GREGORIO DI NAZIANZO, Tutte le orazioni, C. MORESCHINI, ed., 495, «Orazione XX»,1: ”Quando io vedo la malattia che attualmente colpisce le lingue, i sapienti che si fanno in un solo giorno, i teologi che vengono eletti, ai quali basta volere, per essere saggi…”

[16] JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, Roma, 1997,216-217.

[17] Cfr. GREGORIO DI NAZIANZO, «Orazione 42, In lode di Basilio Grande», 26 in, L. PADOVESE, I sacerdoti dei primi secoli, testimonianze dei padri sui ministeri ordinati, Roma, 2002, 143. Sf Grigore se lamenteaza ca scaunele episcopale nu sint atribuite celor merituosi, ci celor aroganti/despotici,  fara sa precizeze mijloacele cum ajung  la aceasta demnitate, zicind numai ca aceia  guverneaza „con superbia ed arroganza, fa il burbero con gli altri migliori di loro, non hanno rispetto per le cattedre vescovili loro pensano disonestamente”.

[18]JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica,218: “E quelli presero gracchiare dai loro seggi; sembravano una riunione di ghiandaie nei loro sfarzosi abbigliamenti, una cagnara di ragazzini, una banda di nuove genere, una turbine che trascina con se la polvere sollevata dal vento. Gente a cui nessuna persona matura  e timorata di Dio  avrebbe concesso la parola , che starnazzava in modo caotico o che ti si avventava all’improvviso sulla faccia come una sciama di vespe”;Autobiografia ,vv 1680-1687

[19] JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, 218: “Quelli che presiedono il popolo e lo istruiscono, i dispensatori dello Spirito che dal alto dei loro seggi proferiscono la parola della salvezza ; quelli che proclamano ovunque e costantemente la pace con la bocca sempre spalancata in mezzo alla chiesa , si scatenarono l’uni contro gli altri con astio e gridando come pazzi, reclutando alleati, accusando ed essendo accusati, prodigandosi in favori e defilandosi in mezzo ai loro balletti; sbranando colui sul quale avevano messi le mani per primi; per la b[rama della loro sete di potere, e di potere personale – come gridare queste cose, con quali parole?-, si sono resi odiosi al mondo intero; Autobiografia vv 1546-1558.

[20] JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, 218: “Ma, dimmi, non eri tu che approvavi queste cose prima? Chi avrebbe dovuto esercitare l’autorità nelle sedute?”:Le sedute erano controllate da chi riusciva a farlo(esito a ripetere cose di cui mi vergogno). Comandavano tutti, cioè nessuno ; poiché l’autorità che viene dal numero è anarchia” apud Autobiografia , vv1 739-1744.

JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, 219: “Mi lascerò avvicinare  da quella grande accozzaglia di trafficanti di Cristo solo quando qualcuno riuscirà a coniugare la melma puzzolente con la fragranza della pura mirra”, apud Autobiografia , vv.1756-1758.

[22]JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, 219:  “Rifiuggi ti prego, da una sola cosa: dai cattivi vescovi. E non esitare per la dignità della loro cattedra . Hanno l’altezza della dignità ma non la grazia . Vai oltre la pelle e guarda il lupo”, apud Carmine II, 1, 12 vv. 35-38.

[23]JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, 219: “I miei eccelenti confratelli pastori… morivano di gelosia.., la loro rozzezza non tollera la cultura”, apud  Carmine II, 1, 12, vv 136-138.

[24] JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, 219:  “ Tra loro alcuni sono figli di contabili dell’erario, e non hanno alta prospettiva che quella di frodare; altri sono venuti direttamente dal loro ufficio.. altri hanno lasciato l’aratro e sono bruciati dal sole , altri hanno lasciato zappa e il piccone  che usavano ogni giorno; altri ancora che hanno lasciato i remi o l’esercito, emanano putta di sentina o sono pieni di cicatrici e altri hanno ancora sulla pelle il sudore per il lavoro fatto accanto al fuoco

Questa gentaccia da frusta e da macina .. si gonfia e prendendosi gioco del popolo  con la persuasione o con la paura punta in alto come certi scarabei  che si dirigono verso il cielo volando

Il percorso che seguono non è quella del letame e non sanno girare la testa indietro e davanti : si credono maestri insuperabili delle cose  piu alte e proferiscono sciocchezze, non sanno neppure quanti piedi  e quante mani hanno . Tutto ciò non è spregevole e indegno di un vescovo”, apud Carmine 1, 12, vv. 154-176.

[25] N BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, 220 :”Uno si vanta della sua origine nobile, l’altro della sua capacita oratoria, un altro della sua richezza e un altro ancora della sua famiglia. Quelli che non hanno nulla , per far bella figura  si fanno conoscere per i loro vizi”, apud Carmine 1, 12, vv.345-348.

[26]JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, 220 : “Ma tu che eri esattore o che avevi esercitato qualche modesto incarico come funzionario, dimi come si spiega il fatto che eri poveroe che poi sei diventato più ricco di Ciro il Medio , di Creso o di Mida? E come sei divenuto proprietario di una casa coperta di lacrime, come hai ottenuto l’acceso al pulpito e sei divenuto maestro in cattedra . Adesso custodisci tutti i tesori  che hai ammassato con la forza  e fai pesare il tuo dominio persino sui misteri di Dio”, apud Carmine 1, 12, vv.432-439.

[27]JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, 220: ”Venite qui voi tutti che cavalcate il vizio , scarti del genere umano, maiali, voi che vi strafogate , sfrontati arroganti, alcolizzati, vagabondi, buffoni, effeminati,falsi e insolenti, pronti a qualsiasi spergiuro, sanguisughe del popolo , voi che sui beni altrui allungate le vostre temibile mani, invidiosi, furbi, perfidi, piatti adulatori dei potenti  e leoni ruggenti con gli umili, personaggi equivoci, opportunisti senza scrupoli. Venite qui con fiducia: c’e un enorme trono preparato per tutti”, apud Carmine 1, 13 intitulat Ai vescovi, vv.75-82,89.

 

Crestinismul in Corpus Iuris Civilis

 

In Corpus Iuris Civilis se gaseste o ampla legislatie religioasa care este de mare importanta istorica, prorpiu zis de la compilatia lui Justinian incepe sa se dezvolta dreptul, atit in Orient cit si in Occident. Intr-o alta ordine de idei aceasta compiltaie, constituie un izvor bogat  ce oglindeste raportul intre si Biserica si stat “sacerdotium et imperium”  si in definitiv intre drept si religie .

Incepind cu imparatul Constantin cel Mare, imperiul devine crestin, se deschide o noua era si un nou ciclu de civilizatie. Noua Roma, pe care Constantin o fondeaza pe malurile Bosforului este nu numai o metropola splendita si incintatoare pentru a da satisfactie gustului oriental ci este si centru de viata spirituala. Noua Roma, Constantinopolul, se contrapune Romei pagine, insa fara a o distruge. Aceasta a fost intentia lui Constantin[1], imparatul care dorea ca imperiul crestin sa fie pus sub protectia legii divine, asa cum rezulta din multele sale legi, unde imparatul il invoca pe Dumnezeu in caliatea sa de protector al “res publica”[2].

Impartul Zenon, care traieste un secol dupa Constantin cel Mare, prezinta perioada de guvernare a acestuia ca fiind ”veneranda christianorum fide romanum munivit imperium”[3]. Legile emnate de Constantin cel Mare exalta in mod frecvent “lex Christiana” calificata ca “sanctissima lex”, “sacrosanta religionis auctoritas”[4]. Tot imparatul Constantin convoaca primul sinod ecumenic de la Niceia de la care avem prima parte a Simbolului de Credinta. Acum la curtea imperiala gasim nu numai oameni politici, juristi si militari, ci si eclesiastici si parinti ai Bisricii ca Eusebio de Cezarea, Osio de Cordoba, Lactantiu, etc.

Referitor la legislatia Constantiniana, impartul Iulian Apostatul emite urmatoarea apreciere potrivit celor scrise de Ammiano Marcellino (Res gestae, 21, 10,8), “memoriam Constantini vexavit ”pentru ca “novatur turbatorque priscarum lequem”. La  o lege  de-a lui Constantin urmeaza una abrogativa de-a lui Iulian, acesta din urma  avind nostalgia vechi Rome si nu poate tolera noua titulatura a imperiului si cu atit mai mult legislatia in favoarea Bisericii crestine[5]. Noile legi date de Constantin, dezonorate de Iulian, sint exact acelea care au amprenta crestina. Orientarea religiosa devine decisiva  si insistenta cu succesorii acestuia. Legislatia este importanta pentru ca pe de oparte  ea tinteste afirmarea credintei crestine iar pe de alta parte  tinteste la inlaturarea ereziilor,  care incepeau sa incolteasca in imperiu.

Legea divina este numita “superna lex”[6], sau “lex nostra”[7], si se afirma ca “ nihil aliud praecipi volumus, quam quod Evangeliorum et Apostolorum fides e traditio servavit”[8]. Potrivit imparatilor Teodosie si Valentinian  scopul statului este apararea religiei “sit nobis cura diligens per omnia superni Numinis religionem tueri”[9]. Un amplu titlu din Codex Theodosianus vorbeste despre De Haeretici (16,5) si contine mai bine de 60 de legi date de imparatii Constantin, Teodosie si Valentinian. Zeci de legi il invoca pe Dumnezeu (de 50 de ori), pe Iisus Hristos ( de doua ori), Sfinta Treime (de 4 ori), Duhul Sfint ( de 4 ori), Divinitatea ( de 5 ori) .

Religia crestina va fi mai penetranta in legile lui Justinian. Biografia lui Justinian referitoare la viata si vicisitudinile sale umane  oscileaza intre aciditatea lui Procopiu care-l prezinta ca un demon cu infatisare umana si mozaicul de la Ravena din traditia medievala culminind cu glorificarea de catre Dante. Fiecare epoca are probleme de fond si incearca sa si le rezolve in conformitate cu aspiratiile si mentalitatea timpului. In timp ce se rezolva unele se profileaza altele. De la Constain cel Mare  la Justinian, problema sociala  cea mai importanta  si   urgenta care depaseste oricare alta problema este aceea religiosa. Vechea libertate sau agnosticismul in chestiunea religiosa nu mai este deloc admisibila: Hristos nu poate sa coexiste  cu divinitatile pagine din panteonul roman, nu este permis oamenilor, fii ai aceluias Dumnezeu  sa ignore sau sa-l renege pe Tatal ceresc.

Acum problema religioasa asuma un caracter social caci nu priveste individul in constiinta sa intima din care vine libertatea religiosa  ci priveste toata comunitatea care trebuie sa aiba aceasi conceptie de viata. Agnosticismul sau opozitia fata de religia crestina,  este un rau nu numai pentru individ  ci si pentru colectivitate pentru ca se retine ca atrage ura divina .

Teologia nu mai sta la marginea culturii, ci este toata cultura  cum o demonstreaza inflorirea patristicii orientale si occidentale, este interesul popular pentru probleme religiose cum este prezentat de catre istorici. Problema religiosa nu ramine insensibila statului – supremul moderator al binelui pentru supusii sai –  care incearca sa o rezolve prin legi dupa cum Biserica  incerca prin predica .

Legislatia religiosa este impunatoare atit prin numar cit si prin importanta. Legile  sint asa de multe, operind in diferinte directii incit ar putea forma un mic corpus aparte  cu mar fi:

  1. Afirmarea credintei crestine care este predicata de catre Biserica
  2. Ostilitate deschisa si decisiva impotriva ereziilor, considerate un real pericol social precum si ostilitatea fata de ramasitelor pagine;
  3. Adecvarea dreptului statal la legea lui Hristos

Legislatorul prin legile emante are in vedere   bunastrea supusilor sai nu numai in latura temporara  ci si in cea spirituala, potrivit preceptului evanghelic “cautati mai intii imparatia cerurilor si toate celelalte vi se vor aduga voua” .Viata nu resida doar in raporturi materiale, Legislatorul inceraca sa-i determine pe supusi sa ajunga la commune omnium care este un bun, nu numai material ci si ceresc[10]. Prima sarcina a Legiuitorului este aceea de salvarea sufletelor, iar lucrul acesta se obtine prin acte de cult:  venerarea Sfintei Treimi si a Sf. Fec. Maria[11] . El doreste ca supusii  sa traiasca drept ca sa beneficieze de clementa divina[12]. Paginii sint calificati ca fiind “hostes animarum”[13].

Imperiul are o precisa inspiratie crestina care nu se confunda cu vechea religiozitate a statului pagin. Justinian isi pune in Dumnezeu salvarea Imperiului[14]si declara cu emotie ca el ofera totul lui Dumnezeu, pina si acea gradioasa compilatie juridica  care este Corpus Iuris  Civilis. Orgolios de realizarea ei recunoaste ca este opera divina si multumita lui Dumnezeu[15]  s-a ajuns la infaptuirea acestui Corpus de legi.

Atit Institutiones cit si Codex -ul sint date “In nomine Domini nostri Jhesus Christi”. Codex-ul se deschide cu un titlu care anunta tot programul : “De Summa Trinitate  et de fide catholica  et ut nemo  de ea publice contendere audeat”. Prima lege este exact celebra  “cunctos populos” din 380  data de Grazian si Teodosius, emanta poate si la sugestia Sf Ambrozie al Milanului, unde impune tuturor supusilor imperiului de a imbratisa religia crestina, transmisa de apostolul Petru[16]. Multe legi sint date in“In nomine Domini Jhesus Christi”, citeodata se declara ca legea este emanata  “in Dei omnipotentis gloriam”[17]Numeroase legi, pentru continutul lor religios sint oferite lui Dumnezeu[18] .

Justinian, urmind predecesorilor sai, prin intermediul legislatiei, isi propune afirmarea religiei crestine, inlaturarea ramasitelor paginismului si  impiedicarea aparitiei ereziei si a schismei. Observarea si practicarea dreptei credinte  este “primum et summum bonum”[19] pentru toti oamenii, iar printr-o serie de legi incearca sa reprime orice deviatie de la credinta adevarata aplicind ereticilor pedepse grave, mai ales in zona succesiunii ereditare. Numeroasele erezii  sint calificate prin termenii “insania” sau “morbus” si sint combatute  pina la punctul  de a determina o adevarata intoleranta.

Pericolul eresiei este aidoma unei epidemii, iar Legislatorul intelege sa apere comunitatea care ar putea fi infestata in ansamblul ei. Sanatatea spirituala a supusilor sai avea prioritate  impotriva oricarei alte problem de interes social  iar interesul spiritual il stimuleaza pe Legislator. La vreme aceea  problema nu era legata de libertatea religiosa ci de credinta, pentru ca in jurul credintei   se discuta si se combate cu animozitate. Lupta este pentru credinta, nu pentru libertate, iar prin dialog se doreste sa se ajunga la adevar. In Novella 45,1(537) Justinian   marturiseste ca Statul este impotriva oricarei erezii, si este “iam plenus orthodoxae fidei” iar in Novella 109 praef (541) releva cu bucurie ca preotii de la sf. Apostolica Biserica  sa predice “un ore”  credinta crestina. Intre dreptul bisericesc si cel statal nu exista un raport de subordonare intr-un sens sau intr-altul, si nici  separare, ci mai degraba  o compenetrare, o separare este  posibila numai in mod istoric[20]. Raportul intre autoritatea civila  si ecclesiastica, intre lucrurile umane si lucrurile divine este foarte bine precizat in gindirea lui Justinian. Legislatia religiosa are ca obiectiv fixarea dogmelor credintei ortodoxe:

Simbolul de credinta de la Niceia este  formulat intr-o lege di 533, potrivit schemei precise de la Niceia[21]. Legislatorul declara in mod explicit  ca nimic nu se adauga  sau se modifica, chiar declara “quod absit”. Dogmele fundamentale ale credintei ortodoxe  sint in mod scrupulos reproduse in legi si impune tuturor observarea lor, ca obligatie juridica. In alte cuvinte,incepind  cu Justinian observarea dogmelor  si a credintei devine obligatie juridica. Observarea si practicarea adervaratei credinte este o obligatie juridica a cetateanului, dupa  cum Statul are obligatia  de a tutela credinta ortodoxa.

  1. Treime de la care purcede totul[22];
  2. Incoruptibilitatea si consubstantialitatea[23];
  3. Fecioara Maria[24];
  4. Intruparea lui Iisus[25];
  5. Mintuirea neamului omenesc infaptuita prin purtarea de grija a lui Dumnezeu  prin persoana lui Iisus     Hristos[26];
  6. Judecata finala[27];
  7. Invierea trupurilor[28]

Justinian considera deciziile  luate la cele patru sinoade ecumenice ca legi ale statului[29] si declara ca sint in conformitate cu Sfintele Scripturi[30]. Mila divina nu doreste pierderea pacatosului, ci salvarea lui (Novella 77 praef), de aceea Legislatorul  prefera  un amendament  pentru “animas delinquentium” declarind  ca trebuie observat ceea ce zic sfintele canoane[31]. Trebuie  judecat cu dreptate insa cu teama de Dumnezeu[32] pentru ca nu este suficient ceea ce este drept dupa legea civila  ci este necesara teama de Dumnezeu  astfel incit justitia umana sa se intilneasca cu cea divina, motiv pentru care judecatorilor si functionarilor civili le-a fost impus juramintul cu scopul  de a observa legea crestina in indeplinirea sarcinilor lor  [33]. Formula juramintului pe care Justinian o impune magistratilor inainte de a intra in functie contine promisiunea de observare a echitatii.

Rascumpararea prizonierilor este considerata cel mai inalt act de pietate si de caritate nu numai pentru ca prizonierul isi recapata libertatea materiala, dar mai ales prin rascumparare  sufletele devin libere a “mortibus et vinculis”. Cu aceasta intentie, urmind preceptelor sf Ambrozie al Milanului[34] aproba  ca vasele sfinte sa poata fi vindute pentru rascumparare, pentru ca “redemptio animae aliis omnibus pretiosior est”[35]. Nu este absurd si nici antijuridic sa se prefere “animas nomine” lucrurilor , mergind pina la obiectele sfinte[36].

Casatoria este considerata “nexum divinum”[37] si se afirma ca nimic nu este mai sfint decit aceasta[38]. Uniunile inafara casatoriei sint calificate desfriu asa cum stabileste legea divina[39].

Justinian doreste ca  Imperiul sa fie in mod esential crestin, si afirma ca “imperium”  trebuie sa fie de acord cu autoritatea eclesiastica pe considerntul ca  asa cum intre lucrurile umane si divine exista toteauna “unam symphoniam” tot asa intre “imperium et sacerdotium”[40] nu trebuie sa existe vreun contrast. “Sacerdotium et imperium” sint considerate ca “maxime dona Dei”[41], unul serveste pentru lucrurile divine iar celalat pentru lucrurile umane. Se vorbeste in mod egal de “civilis et sacerdotalis potentia”[42] ca entitati distincte, insa amindoua au acelasi scop; “sacerdotium et imperium” nu difera mult intre ele[43].

Justinian n-a fost un sfint, desi Dante il asaza in paradis, ci un om cu plusuri si cu minusuri care in lupta pentru afirmarea credintei, au fost cazuri cind s-a gasit  in dezacord cu doctrina profesata de catre Biserica[44]. Cronicarul Teofane Abate  ne releva ca  in ultima perioada a vietii sale voia sa se converteasac la monofizism insa prevenit de Dumnezeu Justinian moare [45].

Puterea publica  se fundamenteaza pe conceptia teocratica, potrivit Vechiului  si Noului Testament, concept dezvoltat foarte mult de catre patristica. Problema teocratica explica unele apelative: Justinian se califica pe sine insusi ca “numen” , “aeternitas”, “sacri apices”; legile sale sint calificate ca fiind “sacre”. Aceste apleative sint un reflex al conceptiei teocratice : daca puterea care il investeste pe imparat vine de la Dumnezeu, este clar ca legile si tot ceea ce gindeste capul imparatului  este sfint. Divinitatea imparatului nu este ca in lumea pagina, ci deriva din investitura divina .

Impunerea crestinismului in intreg imperiul justifica inalta consideratie  de care se bucura sacerdotiul, adica Biserica crestina[46]. De ex. clerul exercita importante functiuni publice cum ar fi;  recunoasterea dreptului de a-i elibera pe sclavi “ manumissio in ecclesia”; dreptul episcopilor de a fi judecatori in chestiuni litigiose civile si penale “episcopalis audientia”, etc.. Unele din legile lui Justinian atribuie episcopilor dreptul de supraveghere  si de monitorizare a legilor referitoare la copiii abandonati  sau gasiti[47], la cei care erau indepartai din imperiu[48], la tutela esercitata de mama[49] etc.

Chiar predarea dreptului este controlata  de episcop, fiindca profesorii  pot “legum doctrinam Dei gubernatione tradere” sau pentru ca trebuie “prius anima set postea linguas fieri eruditos”[50]. In legatura cu testamentele lasate de muribunzi in favoarea Bisericii, functiunile episcopilor sint foarte importante, iar la aceste functiuni se adauga supravegherea carcerilor si executarea pedepsei incarceratilor. Daca vreun incarcerat sufera un oarecare abuz sau violenta, acesta prin intermediul episcopului se putea adresa imparatului[51]. Tot episcopul era acela care atunci cind constata un oarecare abuz din partea functionarlor publici avea facultatea de a-l inlatura sau de a-l face cunoscut imparatului[52], mai mult,  chiar administratia publica  nu era scutita de controlul episcopului[53].

Impunerea religiei crestine in imperiu precum si armonia care exista intre “sacerdotium et imperium”  explica raportul intre legea divina si cea umana. Dreptul divin propovaduit de catre Biserica,  apare  la Justinian superior  celui uman[54]. Sfintele canoane  in ampla lor cuprindere si semnificatie  se prezinta ca model al legilor civile, in alte cuvinte totul poate sa fie bun daca sfintele canoane sint observate “ sacrorum canonum observatio custodiatur”[55], iar Sfintele Scripturi  ajuta la “meliora decernenda”[56]. Daca sarcina imparatului este aceea de a tine cu tarie legile care contribuie la siguranta materiala a supusilor, “quanto maius”  se impune “ studium collocare dedemus” in observarea  “sacris canones” care au in vedere sanatatea sufletelor noastre.

Pentru fiecare lege pe care o da, Justinian avertizeaza in mod explicit ca dispozitia cupinsa in ea  este luata din canoane “secundum canones”. Aceasta fraza stereotipa demonstreaza  preocuparea constanta a lui Justinian  de a nu se indeparta de preceptele  Bisericii. Declara ca observa regulile sacre  si parintii Bisericii “sacras regulas et antiquas patres”[57] ; stabileste opriri sau interziceri care se gasesc in sfintele canoane  “quemadmodum in sacris canonibus definitum est”[58]. In general, Justinian declara ca sfintele canonae nu trebuie sa aiba o valaoare  si o eficacitate mai mica decit legile sale[59]. Cu aceasta afirmatie avem o receptare integrala a dreptului bisericesc, de altfel gindirea sa era aceea ca legile sale in materia bisericeasca nu   puteau sa se sustina  fara autoritatea canoanelor .

Leges  et canones coincid in mod substantial iar Justinian adesea se bucura de paralelismul lor, asa se face ca de multe ori se exprima in maniera aceasta: “secundum sacros canones et nostras leges”[60]. Ioan Scolasticul afirma  ca legile lui Justinian sint in concordanta cu  sfintele canoane[61], iar aceasta armonie intre “leges et canones”  a dus la formarea Nomocanoanelor bizantine,  semnificative atit prin nume cit si prin continut. Aceste Nomocanones sint punctul de plecare al doctrinei canonice  in Orient, incepind de la  Ioan Scolasticul pina  la Teodor Balsamon. In “Nomocanones” alaturi de canonaele apostolice  si canoanele  sinoadelor ecumenice  gasim si texte din Novelele lui Justinian. Justinian n-a facut nimic altceva decit sa adune canoanele emanate de catre sinoadle ecumenice si sa le dea putere de lege, ceea ce nu este putin.

Legislatia lui Justinian in materie eclesiastica  nu este o creatie imperiala, ci  o afirmare a ceea ce decisesera canoanele bisericii cu mult timp in urma. In aceasta opera  Legislatorul nu era consiliat de Trebonian si nici de marii juristi care au fost artizanii monumentalei lucrari Corpus Iuris Civilis, ci de episcopi si preoti, simpli sau celebri,  ca patriarhii Constantinopolului , Epifaniu si Mena, care formau anturajul imparatului. Acelasi Procopiu care a lansat cele mai acide invective la adreasa lui Justinian  atesta ca Justinian petrecea noptii intregi  in discutii cu preotii in loc sa se ocupe de afacerile statului. Traditia pagina considera “ius sacrum” ca dreptul statului, mai precis acest “ius sacrum” era  parte a dreptului public. Biserica si-a format propriul sau “ius sacrum” care era independent de dreptul statului. Justinian nu putea ramine doar spectator si gaseste oportun sa treaca tot dreptul sacru al Bisericii  in legi de stat.

Opera lui Justinian  propaga si imparastie in teritoriile barbare  nu numai dreptul roman ci si religia crestina, de aceea tradizia romana-bizantina poate fi calificata si ca traditie romano-crestina.

Legislatia eclesiastica a lui Justinian  favorizata si sugerata de insasi Biserica de atunci nu este o ingerinta a puterii temporare intr-o zona rezervata Bisericii pentru ca Legiuitorul nu a inovat  ci a tradus in legi canoanele. Nu se poate nega ca in fata diferitelor practicii bisericesti si nepotrivirilor  de opinii din sfera aceleiasi Biserici, Legiuitorul citeodata a urmat   un curent mai preferabil decit altul. Nu se poate nega ca in fervore discutiilor teologice foarte vii din vremea aceea[62], imparatul a gresit sau consilierii sai l-au facut sa greseasca, dar e sigur ca in linia programmatica nu a intentionat sa se indeparteze de la directiva Bisericii de atunci, si cu atit mai putin sa-si impuna vointa sa.

[1] CTh.13,5,7 (334): “aeterno nomine iubente Domino donavimus”; Justinian mentioneaza ca noua cetate “Deo propitio cum melioribus condita est auguriis”( cfr. Deo auctore 10)

[2] Cth. 9,1,4,(325): “ita mihi summa divinitas  semper propitia sit et me incolumen praestet ut cupio , felicissima et florente republica”

[3] Codex 5,27,5 (447)

[4] Cth. 16,2,5(325); 16, 15,1 (326) Sirm. I (333)

[5] Cfr. J. BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poeta nell’età d’oro della patristica, Roma 1997, 270. Iulian Apostatul , o ruda saraca a imparatului se regasea printre studentii de la Atena in toamna anului 1355 cind studia Grigorie si Vasile. Grigorie ne spune de a fi avut impresia de a se fi gasit in fata unei personalitati instabile, plina de ticuri nervoase, si capabil sa devina periculos. GREGORIO DÌ NAZIANZO tutte le orazioni, ed. C. MORESCHINI, Milano, 2002, 203. In Oratiunea 5, 23. Sf. Grigorie il descrie pe Iulian Apostatul in aceste cuvinte :”Infatti non mi sembravano essere indizio di nulla di buono  il collo tentennante , le spalle scosse da un tremito continuo  e come in cerca di un contrappeso , gli occhi roteanti , che si muovevano qua e là e guardavano come in preda alla follia , i piedi in continua agitazione e sui quali cambiava spesso di posizione , le narici che soffiavano insolenza e disprezzo, le espressioni ridicole del volto  che mostravano lo stesso sentimento , le risate smodate  e gorgoglianti, i cenni di assenso e di diniego privi di logica , il parlare interrotto e soffocato, le domande prive di ordine e di intelligenza , le risposte per nulla migliori …”

[6] Cth. 12,1,49.(Constantius, 361)

[7] Cth.16,2,21.(Valentin. Val. Grazian, (371)

[8] Cth. 16,6,2 .(Valentin. Val. Grazian, (377)

[9] Codex, 1,8,1 (427)

[10] Novella 5,2,1 (535).

[11] Codex, 1,5,18.

[12] Novella ,77.

[13] Codex, 1,27,1(534)

[14] Codex, 1,29,5; Novella 11,2(535); Novella 78 pref.(539); Novella 113, 3(541); Novella 147, praef (553) Novella 35

praef (535)Novella 131,4 (545).

[15] Deo auctore §§2,14.

[16] B. BIONDI, Giustiniano primo principe e legislatore catolico, Milano,1936, 126.

[17] Novella 11,6 (535)

[18] Novella 9,3(535); Novella 8,10,1 (535); Novella 14, praef(535); Novella 37,12(535); Novella 40 ep(535); Novella 69 ep(528); Novella 101,1(541)

[19] Novella 132 (544).

[20] Cfr. H.-G. BECK, Istoria bisericii Ortodoxe din Imperiul bizantin, Bucuresti, 2012, 146. Biserica bizantina a reusit prin intermediul canoanelor trullanice  sa realizeze o prima  codificare  a dreptului bisericesc  existent  fara amestecul dreptului imperial.

[21] Codex 1,1,6 si 7.

[22] Codex, 1,1,5,1(527?); Deo auctore pr.

[23] Codex,1,3,41,1; 1,1,6,6; 1,1,7,5(533).

[24] Codex, 1,1,5; Novella 8, juramintul (535).

[25] Codex, 1,1,5; Novella 106, pr.

[26] Codex, 1,4,34, pr.(534)

[27] Codex, 1,3,45,3 (530)

[28] Novella 40,1,1 (536).

[29] Codex, 1,1,711 (533) “sequimur in omnibus sancta quattuor concilia”; Codex 1,1,8,19(533) “suscipimus autem sancta quattuor sacra concilia”.

[30] Novella 131,1 (545).

[31] Novella 83,1 (539).

[32] Novella 86,6(539) “cum timore Dei”.

[33] Novella 8 (535) “Iuro per Deum omnipotentem et filium eius unigentium Iesum Christum et Spiritum Sanctum  et Sanctam gloriosam Dei genitricem et semper Virginem Mariam  et quattuor Evangelia  que manibus  meis teneo [..] comunicator sum Sancta Dei catholicae Ecclesiae, et nullo modo vel tempore adversabor, nec alium quemcumque permitto, quantum possibilitatem habeo”.

[34] Cfr. De off. Min. 2,28 in PL 16,148.

[35] Novella 65 praef (538).

[36] Codex 1,2,21,2,(529).

[37] Codex 8,47 (48), 10 pr. (530).

[38] Novella 140 praef. (566)

[39] Novella 22,15,5 (536); Cfr. HANS –GEORGE BECK, Eroticon bizantin, Bucuresti, 2011, 37, apud M KASER, Das rominische Privatrecht II, München, 1975, 184. Casatoria monogama asa cum a fost conceputa de catre Biserica , nu s-a bucurat de o prea mare popularitate in pre-crestinul stat bizantin iar concubinajul ca optiune de viata sexuala extraconjugala- sau, in orice caz inafara oficiului matrimonium justum – a fost, in ciuda tuturor contramasurilor , practica uzuala pina la sfirsitul secolului al IX-lea

[40] Novella 42, praef.(536); Novella 6, praef. (535)

[41] Novella 6, praef. (535)

[42] Novella 58, (537)

[43] Novella 7,2,1 (535)

[44] B. BIONDI, Giustiniano primo, Principe e legislatore  cristiano, Milano, Capp. VIII: La questione dei tre Capitoli, p.148-182; Scritii teologici ed ecclesiastici di Giustinisano, ed.,Mario Ameloti, Livia Migliardi Zingale, Milano, 1977, XXI-XXIX.

[45] TEOFANE ABATE, Cronographia, PG 86, 2789

[46] BIONDI, Il diritto romano, cap. X, Ius singulare ecclesiastica. Immunita e privilegi, vol. I ,Milano,1952, p 358-394. Incepind cu imparatul Constantin cel Mare clericii Bisericii cretisne se bucura de o serie de privilegii, imunitati si scutiri.

[47]Codex, 1,4,24=8,51 (52) ; Codex, 3,3 (529).

[48] Codex, 9,47,26 (529)

[49] Novella 155 (533)

[50] L’Oriente cristiano nella storia della civiltà, Atti del convegno internazionale,(estrato), Roma 1964, 281 apud Omnem 10-11 (535)

[51] Codex 1,12,8,2.

[52] Novella 134.

[53] Codex, 1,4,26.

[54] B. BIONDI, Religione e diritto canonico nella legislazione di Giustiniano, in Acta congressus iuridici interbationalis, Roma, 1935,-p.551.556; ID, Il diritto romano cristiano, cap. VIII Canones et leges, vol I, p. 231-252

[55] Novella 6, praef.

[56] Novella 146, 1, pr.

[57] Novella 133 , praef. (539).

[58] Codex, 1,3,41,19.

[59] Codex,1,3,44,1 (530) ; cfr.  GERORGE-HANS BECK, Istoria bisericii ortodoxe din imperiul bizantin, Bucuresti, 2012. Din pacate, oricit de des au fost copiate si citate,  canoanele au ramas in mare parte doar pe hirtie. Faptul ca in mod repetat  canonistii secolului al XII-lea ( Zonara, Balsamon, Aristen) ne atentioneaza ca abuzurile condamnate de sinodul de la Trullan  sunt inca prezente si in epoca lor , este o evidenta de netagaduit.

[60] Codex, 1,3,45 (46), 13 (530).

[61] I. B. PITRA, Iuris ecclesiastici Graecorum historia et    monumenta,  II, Romae, 1868, 390, “eaquoque quae nunc composita sunt post sacros canones  sanctorum beatorumque Apostolorum eorumque vestigiis in quacumque synodo inhaerentium venerabilium patrum descripta sunt ex passim dispersis et a Iustiniano divae memoriae post Codicem promulgatis sacris novellis  costitutionibus, quae non solum orthodoxorum nostrorum patruum   canones sequuntur, verum etiam  iis, valorem qui ex imperatoria maiestate proficiscitur, tribuunt »

[62] In comparatie cu epoca lui Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians, Ioan Hrisostom, era justiniana  da la iveala mult mai putini predicatori si moralisti.

Pedepsele aplicate clericilor in Biserica Ortodoxa

 

 

Istoric

Canonistul N. Milas in comentariile sale la canoanele emante de sinoadele ecumenice, sinoadele locale si canoanele sfintilor parinti,  face urmatoarea clasificare referitoare la pedepsele aplicate in Biserica de Orient[1]:

Pentru laici sint aplicate urmatoarele pedepse:

  1. a) Escomunicarea (αφορισμός)[2];
  2. b) Anatema (άνάτεμα)[3];

Penbtru clerici sint aplicate urmatoarele pedepse:

  1. Pedepse medicinale: admonestarea (παράκλησις); dojana; reducerea intr-un grad inferior; escluderea temporara din serviciul liturgic; suspendarea temporara sau totala.
  2. Pedepse vendicative[4]: Interzicerea de a avansa intr-o alta treapta a preotiei; canonisirea la manastire; escluderea pentru totdeauna din serviciul liturgic; suspendarea totala pentru totdeauna si trecerea in rindul laicilor; depunerea sau caterisirea; depunerea si escomunicarea ; anatema .
  3. Depunerea sau caterisirea

Prin pedeapasa depunerii se intelege escluderea definitiva si pentru totdeauna din catalogul preotesc. Clericul depus pierde in mod irevocabil puterea de jurisdictie, dreptul de a savirsi sfintele taine si ierurgii si dreptul de a invata religia crestina .“Un cleric depus din treapta este privat de toate drepturile sale clericalea avute in precedenta  si nu le poate primi din nou, nu poate sa fie promovat  si in general vine echivalat laicilor[5].

         Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium prevede la can. 1453§2 suspendarea pedepsei clericului, pentru motive pastorale in contextul in care un credincios se afla in pericol de moarte si are nevoie de administrarea tainelor sau a ierurgiilor. Prevederea aceasta nu se regaseste in legislatia BOR.

Cuvintul “depunere”, ca notiune canonica este exprimat prin cuvintele έκπτοσις άποθεσις, πάυω[6]. In general parintii greci folosesc pentru termenul depunere cuvintele : “αποδιξιζ = κατερεσις”. De exemplu, Evagrie Ponticul  foloseste formula  έκπτοσις cu sensul de fiasco, faliment[7].

Terminologia referitoare la pedeapsa depunerii, cunoscuta inca din Biserica primara nu a fost constanta in decursul secolelor. In Biserica de Occident precum si in cea de Orient  pedeapsa depunerii  avea si sensul de degradare[8].

Sf. Ieronim ne ofera stirea potrivit careia depunerea este inteleasa ca o degradare , prezentind in sustinerea sa situatia episcopului Heraclie care a fost degradat  in trapta de preot: “in presbyterum regradatus”[9]. In regulile sale pentru monahi, Benedict de Nursia[10] a prevazut pedepasa degradarii insotita de escomunicare.

Potrivit izvoarelor din Biserica de Occident, adica Catolica depunerea “depositio” consta in „a clericatus removeatur officio„, „ordine et honore privetur”[11], si apoi sters din catalogul preotesc: “delebum eumde tabula clericorum[12].

Potrivit izvoarelor Bisericii Orientale, depositio are semnificatia de “suspensio a divinis[13], adica caterisirea  καθαίρεσις cu diferite nuante: “suspensio sub condizione sive temporaria”[14]; “suspensio ab ufficio tantum servatu honore”[15]; “suspensio a dignitate”[16]; “reductio ad inferiorem gradum”[17]; “esclusio simpliciter a clero”[18]; “reductio ad communionem laicalem”[19]; “esclusio ab ecclesia”[20].

Pedeapsa depunerii sau caterisirea vine aplicata numai treptelor preotesti de drept divin (episcop, preot, diacon). Clericul depus este  deposedat de orice putere jurisdictional-administrativa, ii este interzisa “communio clericalis” si in consecinta el pierde toate drepturile, privilegiile, beneficiale avute inainte, fiind trecut in rindul laicilor (can. 62 Ap., can. 21 Trulan, can. 27 Cartagina).

In cazul in care un cleric depus in mod just pentru delicate publice ar fi indraznit sa-si reia functiune ministeriala adica sa slujeasca din nou  era escomunicat din Biserica[21].

O definitie a caterisirii cu diferite nuante o gasim la parintii sinodali adunati in Liban (1806)[22]:

“Depunerea (din treapta preotiei sau din oficiu) este o pedeapsa bisericeasca prin care eclesiasticul este despuiat de drepturile sale preotesti, de beneficiile si privilegiile sale avute in precedenta pentru totdeuna pe timpul intregii sale vieti. Aceasta este depunerea din treapta preotiei si din oficiu care se chiama si degradare, pentru ca in timpurile vechi depunerea nu era diferita de degradare .[..] Potrivit disciplinei antice, episcopii erau depusi de sinodul provincial iar preotii si alti clerici erau depusi de episcopul de jurisdictie in prezenta clerului care facea parte din jurisdictia respectiva. De altfel, parintii participanti la sinodul din Africa) au  hotarit in canonul al treilea ca diaconul sa fie depus in prezenta a  3 episcopi, preotul in prezenta a 6 episcopi, si episcopul in sinodul provincial sau in prezenta a 12 episcopi  in calitate de judecatori”.

In Biserica primara pedeapsa depunerii, in general, era limitata la interzicerea de a savirsi slujbele religiose si in mod special a Sf. Liturghii[23]. Potrivit vechii discipline bisericesti cei care erau depusi din preotie erau trecuti in rindul laicilor si se impartaseau intocmai ca si laicii [..] depuneau haina clericala si se imbracau in haine seculare, adica civile, numele lor erau sterse din catalogul preotesc, si asa ramineau pe timpul intregii loro vieti fara speranta de reintoarcere[24] .

Cum se poate observa, parintii din Biserica primara au inteles pedeapsa depunerii  ca suspendare din slujirea preoteasca, suspendare din oficiul ocupat, precum si privarea de beneficiile eclesiastice  care reveneau respectivului grad preotesc. Practica aceasta se regaseste astazi in Bisericile Ortodoxe. Situatia este un pic diferita in legislatia actuala a Bisericii Catolice[25] care prevede un oarecare ajutor pentru clericul depus. Potrivit legislatiei Bisericii Catolice (can. 1410 CCEO si can. 1350 §2 CIC (1983) clericului depus,  chiar daca i se aplica pedeapsa respectiva, autoritatea bisericeasca trebuie sa prevada ca celui depus sa nu-i lipseasca cele necessare pentru un trai demn, asta nu inseamna ca isi va lua salariul pe care-l avea cind era in functie[26].

  1. Depunerea sau caterisirea, pedeapsa vindicativa sau medicinala

         In dispoziltiile canonice, pedepsele au avut din totdeauna un caracter exceptional, fiind instituite pentru promovarea disciplinei bisericesti si in consecinta  au fost  aplicate numai in masura in care au fost necesare si dupa ce au fost experimentate toate mijloacele.

Fiecare pedeapsa aplicata de autoritatea legitima pentru un delict, priveaza delicventul de un bun spiritual ( de ex. primirea sfintelor taine ) sau temporal ( de ex. suspendarea din oficio “suspensio ab officio”, suspendarea din functie ( protopop, cosilier etc), revocarea unui titlu onorific, sau pentru totdeauna ( caterisirea sau depunerea).

Pedepsele aplicate clericilor  sint atit “poenae medicinales”, “censures” cit si“poenae vindicative”[27].Canonistul Milan Sesan mentioneaza pedeapsa depunerii intre pedepsele  “vindicative” definindo ca “pierderea tuturor drepturilor pe care le avea clericul precum si interzicerea de a purta  haina preoteasaca (reverenda)”[28].

Canonistul Serinski[29] parafrasindu-l pe Balsamone, defineste pedeapsa depunerii ca pedeapsa vindicatica in care clericul este depus pentru totdeauna “ab ufficio”, “ab beneficio” e “ab ordine” si trecut in rindul laicilor. Canonistul roman  Spiridon Candea[30] afirma ca pedeapasa depunerii este chemata si katereisis sau excluderea din cler.

Canonistul Tondini[31] sustine ca in disciplina bizantina sint doua tipuri de suspendare ; una temporara care este medicinala si una perpetua pentru totdeauna care este vindicativa, in timp ce in disciplina occidentala pedeapsa depunerii are caracter medicinal.

Pentru canonistul N. Milas depunerea este “interzicerea pentru totdeauna de a savirsi slujbelor preotesti, pierderea numelui de cleric precum si a demnitatii eclesiastice”[32]. Canonistul Iorgu Ivan  zice ca prin depunere presbiterul si diaconul [nu zice nimic de episcop] trecere in rindul laicilor  si aceasta pedeapsa este echivalenta  caterisiri katereisis[33], pentru ca nu poate avea calitatae de cleric cel care a fost depus”[34].

Legislatia actuala a Bisericilor unite cu Roma (nu fac distinctia intre pedepse medicinale si pedepse vindicative)  stabileste ca un cleric depus  e privat de toate oficiile, ministerele si functiile avute.

Can. 1433 § 2 CCEO[35]: Il chierico invece deposto dallo stato clericale è privato di tutti gli uffici, i ministeri e gli altri incarichi, dalle pensioni ecclesiastiche e da qualsiasi potestà delegata; diventa inabile ad esse; gli è proibito di esercitare la potestà di ordine, non può essere promosso agli ordini sacri superiori, e per quanto concerne gli effetti canonici. è equiparato ai laici, fermo restando i cann 396 [l’obbligo del celibato] e 725 [facoltà di assolvere i penitenti che sono in pericolo di morte].

Din continutul can. 3 al sin VI ecum (Trulan)[36] se poate observa sensul medicinal al pedepsei: ” dupa un scurt timp de de suspendare de la functiunile lor sacre si de penitenta vor fi din nou restabiliti in gradul lor, fara a putea a avansa intr-un grad superior”[ sanctiunea can. 3 Trulan se refera la clericii care s-au casatorit cu o vaduva  precum si pe cei care dupa hirotonie au contracta o casatorie ilegitima]

III. Autoritatea bisericeasca abilitata in aplicarea pedepsei depunerii sau a caterisirii

Pedeapsa depunerii[37] a fost aplicata in toata Biserica crestina, insa procedura de infligere a pedepsei nu a fost uniforma, ea a depins si depinde de stiinta si intelepciunea[38]  judecatorului, de modul de interpretare a sfintelor canoane, a legilor  bisericesti sau de alte circumstante .

In Biserica primara pedeapsa depunerii pentru un cleric  putea sa fie aplicata fie prin judecata propriului episcop  sau  prin sentinta sinodului eprahial. Presbiterii sau diaconii puteau sa fie judecati fie de propriul episcop, fie de sinodul eprahial, pe cind episcopul era judecat numai de episcopii  din cadrul eparhiei  avind posibilitate de recurs la sinodul mitropolitan (can. 3 Sardica).

Potrivit canoanelor 32 Ap, 62 Cartagina, episcopul are dreptul de a judeca preotii din eparhia sa . Clericii sanctionati de catre episcop, puteau sa faca recurs la Mitropolit sau la Sinod ( can. 5 sin. I ecum, can. 6 Antiohia, can. 14 Sardica).  Judecata clericilor facuta in conformitate cu normele canonice ( can. 1 Ciril al Alexandriei) putea sa se faca si in lipsa acestora  in cazul in care nu se prezentau in fata tribunalului eclesiastic (can. 77 Cartagina). Can.107 Cartagina interzice episcopului sa emita o sentinta de condamnare  intr-un caz in care este interesat in mod personal.

Sinodul endemic din Constantinopol (394)[39] precizeaza ca sentinta de caterisire a unui episcop revine sinodului provincial, pe cind can. 12 al sinodului de la Cartagina (419)[40] stabileste ca daca pentru diferite motive,  nu este posibil sa se constituie  sinodul episcopilor pentru judecarea unui delict,  un episcop sa fie judecat de 12 episcopi, un presbiter de 6 episcopi si un diacon de 3 episcopi.In  baza procedurii canonice stabilita de parintii bisericii prin canoanele sinoadelor  o pedeapsa aplicat de un episcop sau de un sinod era recunoscuta pretutindeni[41].

  1. Dreptul de abrogare sau diminuare a pedeapsa depunerii (caterisirii)

Dreptul de a abroga sau de a achita o pedeapsa revine aceluia care a aplicat-o fie printr-un act administrativ sau printr-o sentinta judecatoreasca[42]. De exemplu, parintii sinodali de la Ancira, confera episcopului puterea de a aplica o pedeapsa mai blinda sau mai grava,  de la un caz la altul,  potrivit comportamentului delicventului, potrivit circumstantelor atenuante sau agravante si asa mai departe. In acest context, comentatorul bizantin Balsamon, in comentariul sau la can. 2 al sinodului de la Ancira,  afirma ca fiecare remediu al sufletului depinde de judecata episcopului[43].

Can. 32 Ap. hotaraste ca presbiterul sau diaconul caruia episcopul sau de jurisdictie i-a aplicat pedeapsa depunerii sau a caterisirii, nu poate fi dezlegat de un alt episcop, decit daca intre timp episcopul sau de jurisdictie care i-a aplicat pedeapasa a murit.  Comentatorul bizantin Balsamon[44] in comentariul sau la can. 32 Ap. afirma ca inafara de episcopul competent sau de succesorul sau in cazul in care primul moare, episcopul cel mai batrin care l-a hirotonit pe episcopul mort  poate sa-l dezlege pe delicvent, sau mitropolitul sau patriarhul.

Sfintele canoane hotarasc ca o Biserica sui iuris nu poate sa primeasca in sinul sau  un cleric pedepsit cu excomunicarea sau cu depunerea  de catre un tribunal ecclesiastic dintr-o alta Biserica sui iuris[45]. In acest context, in practica Bisericii antice, sentintele emanate de un tribunal ecclesiastic  al unei Biserici sui iuris  care aveau ca obiect sanctionarea unui cleric  erau comunicate tuturor Bisericilor sui iuris, fie prin intermediul unei scrisori trimisa de un episcop catre un alt episcop, fie printr-o decizie sinodala a unei Biserici sui iuris catre alta Biserica sui iuris[46].

Pentru aceste motive  s-a dispus ca atunci cind un cleric doreste sa treaca intr-o alta eparhie sau alta Biserica, este absolut necessar sa aiba cartea canonica  (scrisoarea dimissoriae). Acest document eliberat de episcopul de jurisdictie  certifica (acest document este in vigoare in legislatia tuturor Bisericilor) canonicitatea sau non canonicitatea clericului respectiv.

In ceea ce priveste diminuarea unei pedepse prin iconomie,  este destul de dificil de gasit in scrierile sfintilor parinti  cind iconomia se refera la o diminuare a pedepsei  sau la o iertare a pedepsei,  fie ca este vorba  de un canon aplicat prin taina Spovedaniei in forul intern, fie o pedeapsa aplicata in forul extern ca o consecinta a unui delict.

In sfintele canoane cind se vorbeste de o diminuare a pedepsei  se foloseste teremenul συγγνώμης cu sensul de iertarea de pacate[47], precum si termenii φιλανθρωπία[48], φιλανθρωπείν.

  1. Pedeapsa depunerii oglindita in sfintele canoane

In sfintele canoane din primul mileniu pedeapsa depunerii inafara de sensul depunerii totale avea si alte sensuri[49] :

  1. a) suspendarea pentru un timp determinat sau supendare conditionata[50];
  2. b) “suspensio ab officio” (suspendare din oficiu)[51];
  3. c) “suspensio a dignitate” (suspendarea dintr-o functie importanta din

Biserrica);

  1. d) “reductio ad officium inferius” (degradarea sau reduce rea intr-un grad

inferior);

  1. e) “esclusivo simpliciter dal clero” (excluderea pur si simplu din treapta

preotiei);

  1. e) “reductio ab communionem laicale” (trecerea in rindul laicilor);
  2. f) “esclusio ab ecclesia super addita” (excluderea din Biserica );
  3. g) “anatema superadditum;
  4. 1.Depunerea totala in perpetum

Can. 22 IV ecum Calcedon[52]: Clericii care dupa moartea aepiscopului se imposeseaza de  bunurile acestuia risca a fie dati afara din preotie.

Can. 11 Cartagiana[53]:  Daca un presbiter ar fi fost condamnat pentru conduita sa, el trebuie sa informeze episcopii din eparhiile vecine  si prin intermediul acestora sa gaseasca un mod de reconciliere cu propriul episcop. In cazul in care, din cauza mindriei, nu va face acest lucru  va fi indepartat de la comuniunea cu propriul episcop, iar daca va face o schisma , sa fie anatema  si “proprio loco perdet”.

Can 1 sin. I ecum Niceia[54] : Canonul ii are in vedere pe cei care se castreaza, daca unul din acestia este cleric , sa fie depus  iar in viitor niciunul care se gaseste in aceste conditii nu poate fi propus pentru hirotonie .

Can. 2 Niceia I[55]: Pentru ca multe lucruri din necessitate sau la presiunea cuiva au fost facute impotriva dispozitiilor bisericesti, incit oameni veniti de curind de la viata pagineasca  si instruiti in scurt timp, au fost repede botezati  si deodata cu botezul erau promovati la treapat episcopatului, presbietratului, bine s-a socotit ca de acum inaite sa nu mai fie asa : pentru ca trebuie timp si celui ce se catehizeaza, iar dupa botez o proba mai lunga. Este clar cuvintul apostolului: episcopul sa nu fie de curind botezat [neofit] ca nu cumva, trufindu-se sa cada in osinda diavolului.[..]Cine ar indrazni sa actioneze impotriva acestor dispozitii si s-ar ridica impotriva acestui mare sinod , acela isi pune in pericol demnitatea sa preoteasca

Can. 17 sin I ecum Niceia(325)[56]:Clericii care fac camatarie sa fie cateristi si sa fie dati afara.

Can. 18 di Nicea(325) [57]: Canonul face referire la trei pacate ale diaconilor : a) voiau sa administreze presbierilor sf. Impartasanie; b) se impartaseau inainte episcopilor; c) voiau sa aiba in Biserica intiietate fata de presbiteri . Canonul reglementeaza raportul care trebuie sa fie in Biserica iar daca diaconul nu se supune, sa inceteze din diaconie

Can. 14 Ancira[58] hotaraste ca presbiterii si diaconii care se abtin sa manince carne la

agape sa inceteze din functiunile: “cessare debent ab ordine”.

Can. 2 sin III ecum. Efes[59] hotaraset ca episcopii trecuti la nestorianism sa fie

caterisiti: “sint a sacerdotio alieni et gradu excidant”.

Can. 11 Antiohia [60] interzice clericilor de a merge la puterea seculara, adica la imparat  fara scrisori din parte episcopilor sau ale mitropolitilor Cei in cauza ar putea sa fie privati de comuniunea bisericeasca si de demnitatea preoteasca.

Can. 28 Ap.[61] hoatarste ca in cazul in care un cleric depus pentru delicte publice  ar

fi indraznit sa-si reia ministerul sau, trebuie sa fie indepartat din Biserica si sa fie sters din catalogul sacerdotal.

Can. 12 di Antiochia[62] hataraste ca in cazul in care un cleric depus de propriul sau episcop sau de sinod ar fi indraznit sa faca apel la imparat  nu poate fi iertat  si nu va avea nicio speranta sa fie reintegrat  in ministerul sau ( pedeapsa depunerii este aplicata clericului in contumacie, adica in lipsa acestuia )

Can. 21 sin VI ecum. Trulan [63] mentioneaza ca, clericilor depusi li se permitea sa poarta tunsura clericala dar trebuia sa faca penitenta[64]. In momentul in care depunerea era facuta prin sentinta eclesiastica oficiul devenea vacant.[65]

 

In ciuda faptului ca sfintele canoane interzic ridicarea pedepsei depunerii sau a caterisirii, istoria eclesiastica a consemnat cazuri de pedepse care au fost ridicate “prin iconomie”. Pentru edificare voi prezenta un caz din istoria bizantina :

  1. a) Patriarhul Fotie (858-867)[66], printr-un sinod tinut in Constantinopol il restabileste in demnitatea sa po episcopul Eriste, pentru ca s-a cait si a facut penitenta. Trebuie precizat ca pedeapsa depunerii inflita pritntr-un act sinodal  este ridicata tot printr-un act sinodal .
  2. b) In anul 797 un sinod tinut la Constantinopol prezidat de patriarhul Tarasie (784-806) inflige pedeapasa depunerii presbierului Iosif, vinovat de a fi celebrat a apatra casatorie al imparatului Leon VI Filozoful[67].
  3. c) In anul 806 patriarhul Nichifor (806-815) intr-un sinod compus din 15 episcopi ridica pedeapsa depunerii aplicata presbierului Iosif de sinodul prezidata de patriarhul Tarasie[68].
  4. d) In anul 809 un sinod din Constantinopol anatematizeaza pe toti aceia care nu au fost de acord cu ridicarea pedepsei depunerii aplicata presbierului Iosif[69].
  5. e) In anul 812 prebiterul Iosif este depus din nou , aplicindu-i-se judecata sinodului din timpul lui Tarasuie[70]. Dincolo de aceste fluctuatii intre dispensa si pedeapsa se poate observa  ca pedeapsa depunerii si ridicarea pedepsei  s-a facut intotdeauna printr-un act sinodal.

 

V.2.Formule referitoare la pedeapsa depunerii in sfintele canoane

 

 Parintii Bisericii adunati fie in sinoade ecumenice , fie in sinoade locale prin actele normative  pe care le-au emanat nu au avut intentia de a fece legi eclesiastice  ci au incercat sa apere si sa formuleze  Canonul Bisericii transmis prin intermediul Sf. Traditi. De altfel, initial actele emanate de catre sinoade s-au numit “decizii” (horoi)[71] si nu canoane . Ulterior aceste “decizii “ au primit o conotatie legalista  fiind chemate canoane. Sfintele canoane nu constituie un sistem juridic, un sistem propriu zis fiindca regula canonica din totdeauna a avut o functie terapeutica  si un rol contextual. Iata nuantele pedepsei depunerii sau a caterisirii in sfintele canoane:

Canoanele Sf. Apostoli (sfirsitul sec.IV inceputul sec. V)[72] : Canoanele  6, 7, 20, 25, 31, 32, 36, 49, 51, 53, 55, 58, 59, 60, 62, 63, 64, 65, 66, 68, 69, 70, 81, 83, 84, folosesc termenul “deponatur”; canoanele 42, 44, 45 folosesc termenul “damnetur” (damno, avi, atum, are = condamnare venita prin intermediul unei sentinte judecatoresti); can 8 foloseste termenul “abiiciatur”(ab-eo, ii, itum, ire = a pleca ,) e can 30 foloseste termenul “deiiciatur”(de-icio, ieci, iectum, ere = a arunca, a azvirli , a cadea ).

Sinodul I ecum .Nicea  (325):

Can. 1: “eum in clerum recensitum cessare convenit”[73].

Can. 2: “cesset qui talis est a clero”[74].

Can. 17: “a clero deponatur et sit alienus”[75].

Can. 19: “deponi eos oportet”[76].

Sinodul III ecum. Efes (431): “alienus et dignitate episcopali et communione sacerdotali”[77].

Can. 2: “sint a sacerdotio alieni, et gradu excidant[78].

Can. 6: “a proprio grado omnino escidere”[79].

Can. 7: “alienus” et “depositus”[80].

Sinodul IV ecum Calcedon (451):

Can. 2: “de prorio gradu in periculum veniat”[81].

Can. 10: “a proprio grado excidere”[82].

Sinodul VII ecum. Nicea  (787):

Can. 5: “a proprio grado excidat”[83].

Can. 9: “deponatur; καθαιρεσις[84].

Sinodul VI ecum. Trulan  (692):

Can. 5: “deponatur”[85].

Can. 7: “a proprio grado deiectus”[86].

Can. 20: “ab episcopatu desistat”[87].

Can. 21: “perfectae et perpetuae depositioni subiecti et in laicorum locum detrusi”[88].

Can. 34: “a proprio grado prorsus excidant”[89].

 Sinodo de la Cartagina (419):

Can. 11: “proprium locum perdet”[90].

Can. 28: “ab ecclesiastico officio moveantur”[91].

Can. 35: “ecclesiastico onore indigni ut reprobi, iudicentur”[92].

Can. 73: “ecclesistico ordine moveatur”[93].

Can. 125: “episcopatum perdet”[94].

V.3. Suspendarea condizionata “ad tempus”

 

Pedeapsa suspendarii este o pedepasa veche si este aplicata numai clericilor.  Ea consta in interzicerea de exercitare a puterii preotesti si de jurisdictie  sau interzicerea exercitarii functiunilor eclesiastice coroborate cu  privarea de oficiu si privarea de beneficiu eclesiastic  pe timpul cercetarilor  unui delict  care ar putea sa atraga pedeapsa depunerii sau a caterisirii .

In timpul acestei perioade  clericului suspendat ii este interzis sa savirseasca  sfintele taine si ierurgii si va fi privat de toate avantajele si prerogativele avute in precedenta[95],  insa va continua sa se bucure de demnitatea preoteasca.

In biserica primara pedeapsa suspendarii era inflita clericilor care cadeau in delictele de schisma, erezie, apostazie[96]sau in alte delicte mai putin grave cu mar fi : predicarea intr-un alt oras fara aprobarea episcopului locului[97]. In cazul in care clericul regreta  era repus in treapta sa.

 

“Un preot care duce o viata nedemna  cum ar fi: se imbata; batjocureste lucrurile sacre, fura, jefuieste  sau actionneaza intr-un mod nedemn, nu poarta grija credinciosilor sai, sa fie suspendat din preotie pina cind se corecteaza  si are o viata decenta”[98] .

 

O alta situatie ne prezinta can. 27 al Sf. Vasile cel Mare[99] referitor la clericul care din nestiinta a contracta o casatorie nepermisa . Respectivul cleric se va bucura de demmitatea preotesca,  insa ii vor fi interzise toate functiile eclesiastice: nu va binecuvinta in public, nu va da altora sf. Impartasanie si nu va celebra sfintele taine.

Can 26 al sin VI. Ecum (Trulan)[100] prescrie aceeasi sentinta pentru un cleric care  din nestiinta a contractat o casatorie nepermisa, nu va putea sa-si exercite functiile sale preotesti insa  va pastra un post de onoare.

Can 20 sin. IV ecum Calcedon[101] : […] Daca un episcop, dupa aceasta dispozitie  primeste un alt cleric ce depinde de un alt peiscop sa fie excomunicat atit cel care l-a primit cit si cel ce a fost primit pina cind clericul care a plecat nu se inapoiaza la propria sa biserica.

Can. 3 sin. VI ecum. Trulan[102] : [..] Aceia care au avut numai o sotie insa aceea a fost vaduva , precum si aceeaia care dupa hirotonie  au contractat o casatorie ilegitima, presbiter, diaconi, hipodiaconi, dupa un scurt timp de suspendare de la functiunile lor sacre  si penitenta, vor fi din nou reabilitati in treapta lor , fara sa poata avansa intr-un grad superior, casatoria nepermisa fiind anulata.

 

Canoanele. 20 sin IV ecum. si. 3 sin VI ecum. abordeaza urmatoarele situatii referitoare la pedeapsa suspendarii aplicata clericilor:

  1. Trecere dintr-o Biserica in alta fara scrisoare canonica;
  2. Clericii care au contractat doau casatorii inainte de hirotonie ; acestora le vine aplicata pedeapsa depunerii;
  3. Clericii care au contractat a doua casatorie, s-au cait si au rupt legatura matrimoniala ilegitima, sint esclusi de la functiunile lor sacre, insa isi pastreaza onoarea de preot;
  4. Clericii care inainte de hirotonie s-au casatorit cu o vaduva si dupa hirotonie au contractat o alata casatorie ilegitima , acestia dupa o perioada de penitenta – scurta perioada de suspendare pot sa-si exercite functiile lor sacre, fara a putea avansa intr-o treapta superiora, cu conditia ca, casatoria nepermisa sa fie anulata;
  5. Clericul care nu poarta grija de comunitatea sa si viata sa nu este conforma cu normele morale

Cind delictul nu era grav, clericul nu era depus ci era suspendat din miniserul sau ii erau interzise functiunile sacre. Aceasta pedeapsa care de regula este temporara[103]  este blinda fatà de pedeapsa depunerii pentru ca cel suspendat isi pastreaza statutul de cleric, pe cind depunerea sau caterisirea este o pedeapsa dura si perpetua, clericul fiind trecut in rindul laicilor , fiindu-i interzise munus regendi, munus segnandi e munus pascendi.

Un prim caz de suspendare il gasim in can. 5 Ap[104]unde clericul sub pretextul evlaviei isi repudiaza sotia, canonul il sanctioneaza cu excomunicarea ( se intelege suspendare ) iar daca nu se indreapta sa fie depus . Aceasta escomunicare este de fapt o sospensio a divinis [άφοριζέσθω].

Canonistul Seriski[105] afirma ca verbul άφορίζω este tradus in latina prin  segregatio sau excommunicatio, deci in cazul nostru  prin segregatio se intelege atit privarea de oficiu  cit si interzicerea de esercitare a functiunilor sacre . Chiar daca formulele de suspendare din sfintele canoane nu sint multe, in mod juridic prin pedeapsa suspendarii se intelege suspendarea din preotie, privarea de jurisdictie, privarea de salariu, privarea de beneficiu sau de ofertele ce sint aduse in biserica[106] . Cei care erau suspendati nu pierdeau demnitatea preotesca  sal oficiul ci numai dreptul de a exercita functiunile preotesti pe timpul suspendarii.

Can. 1 de la Ancira hotaraste ca presbiterii care au negat  credinta numai o singura data  si intre timp au facut penitenta si s-au cait, acestia isi pastreaza demnitatea de cleric, insa le este interzis de celebrare Sf. Liturghie si de a predica poprului.

Can. 9 de la Neocezarea  condamna presbiterul care marturiseste de a fi comis pacate trupesti inainte de hirotonie. Acestuia ii este interzis sa savirseasca Sf. Liturghie insa i se va permite de asi pastra demnitate apreoteasca. In cazul in care pacatul sau va fi dovedit si el n-a voit sa-l marturiseasca  afirma canonistul Milas[107] respectivul prebiter trebuie sa fie caterisit si deposedat de toate onorurile si drepturile pe care le avusese inainte, respectivul preot nu trebuie sa pastreze onoarea de preot .

Clericii carora le venea aplicata pedeapsa suspendarii “ ad tempus” ramineau in cler, chiar daca nu puteau sa-si exercitr functiunile lor. In ceea ce priveste efectele respectivei pedepse erau diferite de la caz la caz.

Can. 3 Antiohia[108] “ Daca un presbiter, un diacon sau oricare alt cleric lasa parohia sa  si se duce intr-alta pentru mult timp, sa-i fie interzis de a savirsi Liturghia. In mod special daca episcopul sau il roaga sa se intoarca in parohia sa  si el nu va asculta . Daca el refuza sa asculte cererea episcopului  si nu intra in normalitate, ci va raminea in neascultare  sa fie depus definitiv din functiunile sale ecclesiastice fara speranta  de a fi reintegrat.. Daca un alt episcop va accepta un cleric depus, pentru acest motiv  sa fie pedepsit de sinodul comun ca un incalcator al normelor bisericesti.

 

Canonul 4 de la Antiohia trateaza un argument referitor la caterisirea unui presbiter  sau diacon prin intermediul unei sentinte venita direct din partea episcopului  si a unei caterisiri printr-o decizie sinodala impotriva unui episcop.

 

Can. 4 Antiohia[109] : Daca un eiscop depus de catre un sinod, sau un presbiter sau diacon va indrazni sa celebreze functiunile sacre ca inainte,  pentru unul din acestia nu exsita speranta  de un alt sinod sau de a fi reintegrati sau de a fi aparati, iar aceeia care sint in comuniune cu acestia sa fie excomunicati din Biserica.

 

In cazul in care respectivii clerici indrazneau sa celebreze in continuare functiunile eclesiastice cum le faceau inainte cadeau in mod automat in depunerea totala ( din cauza neascultarii nu exista posibilitatea de recurs la o alta autori tate superiora). Automat respectivii clerici pierdeau  in mod definitiv oficiul lor si demnitatea bisericeasca  cu toate drepturile ce decurgeau din aceasta fara sa existe posibilitatea de a fi reintegrati din nou in demnitatile lor, chiar dac harul primit prin hirotonie raminea  intact in acestia[110].

Din continutul can. 4 de la Antiohia se poate observa ca pedeapsa depunerii sau a caterisirii era pentru totdeauna “in perpetuum” fara posibilitate de reintegrare chiar daca in prima faza pedeapsa ar fi fost data pentru un timp determinat “ad tempus”. Clericilor in cauza (episcop, presbiter, diacon) nu aveau nici-o posibilitate de a se apara, apoi clericii care indrazneua sa pastreze un raport cu cei depusi  dupa decizia sinodului cadeau in aceeasi pedeapsa a excomunicarii[111], in mod special daca cunosteau sentinta de condamnare, deoarece can. 2 de la Antiohia[112] interzice comunicarea cu excomunicatii . Rigoarea acestei sanctiuni gaseste o justificare in conceptul de comuniune ecclesiala. Episcopul depus nu poate savirsi Sf. Liturghie din cauza rupturii legaturii cu ceilalti episcopi.

 

Can 5 de la Antiohia[113]: Daca un presbiter sau un diacon dispretuind propriul episcop si se separa de Biserica formind o comunitate separata, ridica un alt altar  si refuza sa asculte avertismentele propriului episcop si nu vrea in niucn mod sa dea ascultare, nici sa asculte la repetatele apeluri  va fi definitiv depus , nu va avea niciodata speranta de a fi reveni nici nu va putea sa-si recupereze demintatea sa. Daca continua sa produca turbulente  si dezordine in biserica, sa fie chemat la ordine de puterea  seculara ca rebel.

 

Se intelege ca rspectivul cleric separindu-se de episcopul sau si incalcind normele eclesiastice  cade in delictul de schisma, in alte cuvinte se gaseste inafara Bisericii.

 

  1. 4. “Suspensio ab officio tantum servato onore” oglindita in sfintele canoane

 

Can. 10 Petru de Alexandria[114]:Clericii care in timpul persecutiilor au abjurat credinta crestina , din cauza slabiciunii, dupa care s-au  pocait  sa le fie interzis de  a celebra Sf. Liturghie.

Can. 10 de la Ancira[115]: Diaconul care inainte de a fi hirotonit a marturisit inaintea episcopului sau ca dupa hirotonie  se va casatori [este singurul canon care atesta casatoria dupa hirotonie, insa prescriptiile acestui canon au fost abrogate de sinodul VI ecum. de la Trulan] o putea face fara nicio pedeapsa, in schimb cei  care ziceau ca nu se casatoresc iar dupa aceea se casatoreau trebuia sa inceteze de la functiunile lor.

Can. 14 Ancira[116] : Cei ce fac parte din cler, preoti si diaconi care se abtin sa manince carne considerind-o oribila sa fie esclusi din serviciul preotesc.

Can. 9 Neocezarea[117]: Il presbiterul care marturiseste  confesorului sau ca inainte de hirotonia sa a comis pacate carnale nu poate oferi sfintul sacrificiu [nu poate liturghisi] si va fi privat de toate functiunile sale .

Can. 18 Niceia I[118] : Diaconul nu trebuie sa dea sf impartasanie presbiterilor , nici sa stea inaintea acestora . Daca vreunul nu asculta , nici dupa aceste prescriptiuni sa fie sospendat din diaconat .

V.5 Degradarea sau “Reductio ad officium inferius”

Fata de pedeapsa suspendarii sau a depunerii, degradarea  este o pedeapsa disciplinara, care nu priveaza persoana de harul specific treptei preotesti primit prin hirotonie,  insa interzice celui in cauza puterea oficiului pe care a avut-o anterior  pe considerentul ca persoana in cauza este degradata intr-o trepata inferioara.

Degradarea este privita in sfintele canoane  ca o privare de jurisdictie. In Biserica primara, alaturi de ierahia sacramentala -“hierarhia ordinis-ίεραρχία ίεραρτική au esistat si alte oficii sau drgatorii eclesiastice “officia ecclesiastica όφφίκια o άρηοντίκια έκκλεσιαστικά cu insarcinarea de adnministrare  a afcerilor externe ale Bisericii. Aceste oficii ereu numite  si prin termenul grad “gradus”.

Balsamon[119]in comentariul dau la can. 17 Ap. afirma ca, chiar daca aceste oficii sau dregatorii erau chemate  cu termenul “gradus”nu aveau un sens clar, pentru ca “gradus” in sens propriu exista numai in ierahia sacramentala, pe cind oficiile sau dregatoriile eclersiastice  sint numai demnitati eclesiastice si mijloace pentru subsistenta. Persoanele care indeplineau  astfel de functiuni  s-au numit functionari bisericesti (εκκλησιαστικοί[120] o άρχοντες, οφφικιάλοι, άξιωματικοί (demnitari).

Acesti functionari bisericesti nu aveau obligatia sa oficieze serviciile divine ca celelalte persoane sfintite. Cei mai de frunte dintre acesti functionari bisericesti se numeau exocatachilul (εξωκατάκοιλοι): economul (can. 7, 8 Gangra; 2, 26 Calcedon), sachelarul, cartofilaxul, protecdicul etc. Functiunile acestea de cele mai multe ori le indeplineau diaconii. Potrivit can. 29 al sin. IV ecumenic un cleric ce apartine ordinului major nu poate sa fie redus intr-un grad inferior.

 

Can. 29 al sin. IV ecum.[121]: A reduce un episcop la treapata de presbiter este un sacrilegiu (ιεροσιλ’ια). Daca pentru vreun motiv just este indepartat din treapta episcopatului nu trebuie sa aiba nici rangul de presbiter. Daca dinmpotriva, a fost indepartat din demnitatea sa fara ncio vinovatie,  trebuie sa fie reintegrat in demnitatea sa de episcop. Cei care au fost degradati din demnitatea episcopatului in rindul presbiterilor, daca au fost condamnati pentru motive suficiente nu sint demni nici de demnitatea de presbiter. Daca au fost redusi intr-un grad inferior fara motiv, este drept ca in momentul in care  sint recunoscuti ca inocenti  sa-si reprimeasca iarasi demnitatea si functiunile episcopatului.

 

Din continutul acestui canon rezulta in mod clar ca in acele timpuri a exista un precedent de degradare[122]. Potrivit canonistului N. Milas[123] taina Euharistiei este una si aceiasi fie ca este savirsita de episcop, fie ca este savirsita de presbiter. Daca cineva comite un delict care il despoaie de dreptul de a savirsi serviciul divin in calitate de episcop, acelasi delict il despoaie de dreptul de a savirsi serviciul divin ca presbiter.

Pentru a intelege aceasta pedeapsa si modul in care a fost conceputa si inflita  trebuie sa vedem inainte de toate care este semnificatia tainei hirotoniei  si care sint efectele pentru cel ce o primeste in conditii canonice. Prin taina hirotoniei se transmite persoanei care o primeste in conditii canonice  harul Duhului Sfint  intr-una una din cele trei trepte preotesti: episcop, presbiter, diacon cu scopul de a exercita in Biserica in mod integral sau partial  in functie de pozitia pe care o ocupa “munus regendi”, “munus docenti”, “munus pascendi”.

Clericii care fac parte din catalogul preotesc care au comis delicte pot sa inceteze a oficia Sf. Liturghie  pe motive de drept bisericesc si prin decizia autoritatii bisericesti[124] insa taina hirotoniei  nu se poate sterge niciodata pentru ca ea are un caracter indelebil[125]. De aceea can. 29 de la Calcedon  considera degradarea ca un sacrilegiu. Daca pentru un motiv intemeiat episcopal ar fi fost inlaturat din demnitatea sa episcopala nu trebuie sa aiba nici rangul de presbiter.

Can. 29 al sin. IV de la Calcedon reproduce cuvint cu cuvint un pasaj dintr-un proces verbal din sedinta a patra a sinodului in legatura cu disputa dintre episcopul Eustatie al Beritului si episcopul Fotie al Tyrului  in ceea ce priveste aria jurisdictionala[126] . Pretextul acestei dispute este urmatorul: Printr-un decret imperial Biserica din Berit a fost ridicata la demniatea de mitropolie avind in jurisdictia sa sase orase care inainte apartineau mitropoliei de Tyr[127] (Biblos, Botrys, Tripolis, Orthosios, Arcasius, Antardos).  Decretul imperial a fost ratificat de patriarhul de Constantinopol. In aceste circumstnte, episcopul Eustaie  a hirotonit episcopi in cetatile enumerate aducind “prejudicii” mitropoliei de Tyr. Episcopul de Tyr, Fotie pentru a asana acest diferend face o interventie pe linga curtea imperial iar imparatul la rindul sau trimite solicitarea sinodului de la Calcedon.

Pe de alta parte episcopul Fotie in baza can. 4 al sin I ecum. de la Niceia  a continuat sa hirotoneasca episcopi in fostele cetati care acum trecusera in jurisdictia lui Eustatie. Eustatie in  cadrul unui sinod endemic tinut la Constantinopol il scomunica pe Fotie iar cei trei episcopi hirotoniti de acesta sint degradati la treapta de presbiteri. Sinodul de la Calcedon, in conformitate cu vechile traditii canonice stabileste ca nu este suficient numai un decret imperial pentru ridicare a unei eparhii la gradul de mitropolie  fara o decizie din partea sinodului provincial. Parintii sinodali hotarasc ca  cetatea Tyrului ramine la statutul ei de mitropolie iar cei trei episcopi care fusesera retrogradati la rangul de presbiteri sa fie  reintegrati in demniatae lor episcopala.

Contrar can. 29 al sin IV ecum. de la Calcedon se pare ca  sinodul VI ecum. de la Trulan prin can. 20 permite reducerea episcopului la treapta de presbiter.

Can. 20 sin. VI ecum[128]:”Niciunui episcopi nu ii este permis sa predice in public in alta cetate care nu se gaseste sub jurisdictia sa. Daca vreunul va face lucrul acesta va inceta de la functiunile sale episcopale  si va functiona ca presbiter”.

De la inceput i-a fost interzis episcopului sa invete si sa predice in mod public in alta cetate care nu se gaseste sub jurisdictia sa fara a avea permisul canonic  de la episcopul locului cum zice can. 11 de la Sardica[129] .

Realitatea este ca in vermea aceea, unii episcopi “orgoliosi si vanitosi  de intelepciunea si de oratoria lor”  se deplasau in alte eparhii pentru a predica si savirsi Sf. Liturghie (evident nu din evlavie si nici din dragoste pentru Dumnezeu) unde incercau sa diminueze calitatile episcopului de drept  cu scopul ascuns de a cuceri sediul episcopal.

Balsamon[130]in comentariul sau la cest canon afirma  ca respectivul episcop nu era supus unei pedepse daca invata si predica cu permisiunea episcopului locului, aducind in sprijinul sau exemplul sf. Grigore de Nazianz. Zonara[131]sustine ca in cazul in care un oarecare episcop ar merge in mod privat intr-o alta eparhie pentru un oarecare motiv si va raspunde la oarecare intrebare  nu in mod public ci in mod private el nu va fi supus unei pedepse.

Facind o comparatie intre can. 29 al sin. IV de la Calcedon si can 20 al sin. VI del aTrulan se poate observa ca este o diferenta intre ele, in sensul ca primul interzice ( can. 29 de la Calcedon) degradarea episcopului, in schimb al doilea (can 20 al sin. VI de laTrulan) o permite. Asa cum mentioneaza comentatorul bizantin Zonara, in can. 20 de la Trulan  se trateaza de o degradarea ca o consecinta a unei incalcari a unei norme bisericesti si nu de un delict, altfel pentru un pacat grav un episcop nu merita sa fie nici macar presbiter. Canonul 20 de la Trulan vorbeste de un pacat mai putin grav-pacatul vantati si al mindriei care nu impiedica un episcop sa fie presbiter..

Mai concludent este comentariul facut de arhimandritul Ioan[132] care spune ca episcopul nu este rdus la statutul de presbiter ci este privat de puterea episcopala si de scaunul episcopal si se pune in rindul slujitorilor subordonati.

Referitor la acesta chestiune sint si alte canoane care oglindesc diferite situatii.

Can. 18 de la Ancira (314)[133] priveste episcopul care nu este primit  in eprahia pentru care a fost hirotonit. Acesta poate sa ramina in alta eparhie insa ca presbiter pentru ca nu pot exista doi episcopi in aceeasi cetate (oras) insa nu va fi lipsit de demnitatera episcopala.

Can. 8 de la sin. I ecum. de la Niceia (325) stabileste ca , clericii care se intorc la adevarata credinta, hirotonia lor este considerata valida prin iconomie, insa in locul unde este un episcop ortodox  episcopul care se intoarce de la erazia catarilor (καθαροί-puri )[134] va avea demnitatea de presbiter, exceptie fiind faptul cind episcopul de drept ar putea sa-l lase in demnitatea de episcop.

De ex. in Statutul tribunalului eclesiastic din Biserica Rusa se prevede ca, eclesiasticul care apartine ordinului major (episcop, presbiter, diacon) sa fie degradat  trecind in ordinul minor( hipodiacon , lector, cintaret) daca in timpul functiunilor sale bisericesti s-a aflat  in stadiul de betie.

Facind o capitulare, in baza normelor stabilite de catre sfintele canoane clericul este pedepsit cu pedeapsa depunerii (katereisis)  pentru urmatoarele delicte:

-aduce la altar daruri care sint contrare disciplinei liturgice ( can. 3 Ap, 28 Trulan)

– repudiaza sotia cu pretextul de evlavie ( can 5 Ap, 13 Trulan);

-se roaga impreuna cu un presbiter caterisit ( can.1 Antiohia);

-pentru desfrinare, adulter, sperjur si  furt (can. 25 Ap, can. 4 Trulan, can. 3 Vasile cel

Mare, can.42 Ioan Postitorul);

– pentru ucidere  (can. 65 Ap, can. 65 Vasile cel Mare ;

– pentru simonie  (can. 29 Ap, can.2 Calcedon, can. 22 Trulan, can.5, 19 Nicea II);

– pentru conspiratie impotriva autoritatii statele, impotriva propriului episcop sau

impotriva altor clerici (can. 84 Ap, can. 18 Calcedon, can. 34 Trulan);

– pentru jocul de zaruri si pentru betie (can. 42 Ap, can. 50 Trulan);

– pentru camata  (can. 49 Ap, can. 10 Truln);

-permite erticilor sa-si exericte functiunile lor ca eretici (can. 45 Ap.);

– recunoaste botezul si tainele ereticilor (can. 46 Ap.);

– reboteaza pe cel ce a primit un botez valid (can. 47 Ap);

– nu savirseste taina Botezului in numele Sfintei Treimi si nu face trei scufundari

(can. 49, 50 Ap);

– se abtine de la casatorie, de la carne si de la vin , nu pentru asceza, ci considerindu-

le ca fiind rele (cann. 51, 53 Ap.);

– clericul care indeparteaza pacatosul ce se caieste (can. 52 Ap.);

-clericul care nu poarte de grija celor ce fac parte din ordinul minor (hipodiacon,

cintaret, lector, et.) (can. 58 Ap.);

– clericul care reneaga numele lui Hristos (apostaziaza) (can. 62 Ap.);

-episcopul care rehirotoneste (can. 68 Ap.),

-episcopul care hirotoneste un apostat (can. 10 Nicea I),

– clericul care pune stapinire pe bunurile episcopului dupa moartea acestuia (can. 22

Calcedon);

– clericul care abandoneaza parohia sa (can.10 Calcedon, 10 Nicea II, 3 Antiochia);

– clericul care se recasatoreste (can. 3 Trulan);

-clericul care se casatoreste dupa hirotonie (can. 3, 6 Trulan, can. 1 Neocesarea);

– clerical care are circiuma (restaurant) (can. 9 Trulan);

-clericul care ofera sf. Impartasanie pe bani  (can. 23 Trulano);

– clericul care savirseste sf. Taine inafara bisericii fara permisiunea propriului episcop

(can. 31, 59 Trulan, can. 10 Nicea II, can.12, Constantinopol I-II);

– clericul care nu amesteca vinul cu apa in cadrul sf Liturghii (can.32 Trulan);

– clericul care refuza sa se prezsinte in fata tribunalului (can. 15 Cartagine);

– presbiterul care nu pomenste la Sf. Liturghie pe propriul sdau episcop (can. 13

Constantinopol I-II); episcopul care nu pomenste mitropolitul sau (can. 14

Constantinopol I-II); mitropolitul care nu pmeste patriarhul (can. 15

Constantinopol I-II);

-episcopul care face hirotonii infara jurisdictiei sale  (can. 35 Ap.);

– episcopul care imparte o provincie eclesiastica  in doua pentru a deveni el insusi

mitropolit (can. 12 Calcedon);

– episcopul care traieste in casatorie ( can 12 Trulan);

– epicopul care sfinteste o biserica fara a avea sf. moaste (can. 7 Nicea II);

– episcopul care primeste clerici fara a avea cartea canonica (can 12 Ap.);

– episcopul care absenteaza din eparhia sa mai mult de 6 luni (can. 16 Constantinopol

I-II).

[1] N. MILAS, Dreptul bisericesc oriental, 408-410 (pentru laici); 410-415 ( pentru clerici); SACRA CONGREGAZIONE  ORIENTALE, «Disciplina bizantina in generle e greci, studio sui canoni 2195-2414, «De delictis et paenis», lib. V, C. KOROLEVSKIJ, ed., Codificazione canonica orientale, Greci, III, 5-8, 26. Il Rhallis (1-209) da o clasificare un pic diferita, a) pedepse comune pentru clerici si monahi; b) pedepse numai pentru monahi; c) pedepse pentru episcopi; d) pedepse pentru laici  ( si acestea sint excomunicarea si privarea de ingropare bisericeasca).

[2]  In timpurile vechi escomunicarea era insotita de o penitenta publica, la rindul sau penitenta avea diferite grade. In timpurile de azi prin escomunicare se intelege privarea de Sfinta Impartasanie pentru un timp mai lung sau mai scurt.

[3]  Corespunde in mod exact escomunicarii Bisericii Catolice latine insa fara distinctia intre escomunicarea mare si escomunicarea mica .

[4]  SACRA CONGREGAZIONE ORIENTALE, «Schema dei canoni 2195-2414, “De delictis et poenis», Codificazione canonica orientale, XI, 76.

[5] Nuntia 4 (1977) 89

[6]  F. MONTANARI, Vocabolario della lingua greca, Milano, 2000, 641. 275. 1521-1522, έκπτοσις =emanazione, emissione, cacciata esilio, fallimento abbandono, espulsione; άποθεσις = deposizione abandono, rimozione rifiuto, spogliatoio, dimissioni; πάυω = eliminare sopprimere, far cessare, deporre.

[7]  N. DURA, «Precizari privind unele notiuni ale dreptului canonic bisericesc (depunere, caterisire, excomunicare (afurisire) si anatema in lumina invataturii ortodoxe», Ortodoxia, 2 (1987) 85 apud GUILLAMONT, Traite pratique ou le moine, SCH, Paris, 1970, 508; can. 20 Ap.; can. 20 Ap.; can. 69 S. BASILIUS MAGNUS.

[8] [8] F. L. FERRARIS, Biblioteca, III, 40: “Crimina, ob que de iure deveniri potest ad degradationem seu depositionem verbalem, sunt Adulterium, Concubinatus, Simonia notoria, Stuprum, Incestus, Furtum, Periurium”; MANSI, 46, 842. Parintii sinodali orientali adunati la sinodul din Liban (1806) nu fac diferenta dintre depunere si degradare  cum o face de ex. Canonistul N. Milas :”Quale sono le ceremonie che si usano nella deposizione ossia degradazione secondo la nova disciplina? [..] L’ecclesiastico che deve essere degradato dal suo ordine si veste degli abiti ecclesiastici che sono propri della sua dignità, e tenendo in mano il messale, si porta avanti ai vescovi e alle persone insignite di ecclesiastiche dignità ed il vescovo lo spoglia successivamente degli abiti sacri e comanda che si rada le sue corona, [tonsura]. Quando è ciò compiuto, gli astanti esclamano essere indegno e così si scaccia dal ceto ecclesiastico»; W. PLOCHL, Storia del diritto canonico, I, 264. Pedeapsa depunerii si a degradarii in perioada Bisericii primare erau sinonime , nu reprezentau tipuri individuale de pedeapsa; ID., Storia del diritto canonic, II, 370. La pena della degradazione comportava come conseguenza la sottrazione dell’ufficio e del beneficio, come pure delle entrate ufficiali e dei diritti patrimoniali, il divieto di esercitare la potestà di ordine come pure la non idoneita a rivestire in futuro uffici o servizi ecclesiastici ed in fine la perdita dei diritti dello stato ecclesiastico. In Occident pedeapsa degradarii se separa de pedeapsa depunerii in cursul sec. XI-XII.; http://www.newadvent.org/cathen/04737b.htm, The word deposition, it is alleged, was first used in the Synod of Agde (506, can. xxxv) to indicate such a penalty. Down to the twelfth century the expressions deposition and degradation meant one and the same canonical punishment

[9]  A. BERGIER, Dictionnaire de théologie, Toulouse, II, 1823, 476.

[10]  Le regole de Saint Benot, A. VOGUE – I. NEUFVILLE, ed., SCH, (182), Paris, 1972, 543. 645; N. MILAS CBO, I, 1, 199. In Biserica Rusa esista dou forme de depunere: 1. Stergerea din catalogul preotesc; 2. Degradarea intr-un grad inferior..

[11]  cfr. PAPA INNOCENTIUS I, «Ep. 39», PL 20, 606; ID, «Ep. III», 4, 7 PL 20, 491; can. 1333 CIC (1983); can 2279 CIC (1917). par. 1. Suspensio ab officio simpliciter, nulla adiecta limitatione, vetat omnem actum tum potestatis ordinis et iurisdictionis, tum etiam merae administrationis ex officio competentis, excepta administratione bonorum proprii beneficii.par. 2. Suspensio:1. A iurisdictione generatim, vetat omnem actum potestatis iurisdictionis pro utroque foro tam ordinariae quam delegatae; 2. A divinis, omnem actum potestatis ordinis quam quis sive per sacram ordinationem sive per privilegium obtinet; 3. Ab ordinibus, omnem actum potestatis ordinis receptae per ordinationem; 4. A sacris ordinibus, omnem actum postestatis ordinis receptae per ordinationem in sacris; 5. A certo et definito ordine exercendo, omnem actum ordinis designati; suspensus autem prohibetur insuper eundem ordinem conferre et superiorem recipere receptumque post suspensionem exercere; 6. A certo et definito ordine conferendo, ipsum ordinem conferre, non vero inferiorem nec superiorem;7. A certo et definito ministerio, ex. gr., audiendi confessiones, vel officio, ex. gr., cum cura animarum, omnem actum eiusdem ministerii vel officii; 8. Ab ordine pontificali, omnem actum potestatis ordinis episcopalis; 9. A pontificalibus, exercitium actuum pontificalium, ad normam can. 337, par. 2; Nuntia 4 (1977) 109-110. Il coetus IX. “De delictis et poenis” prende in considerazione dal can. 2279 CIC (1917) i seguenti significati della sospensione (can. 89): ab ufficio, a iurisdictione, a divinis, a certo e definito ministerio, ab ordine episcopali, a pontificalibus.

[12]  S. AGOSTINUS, «Sermo 341 De vita e moribus clericorum», PL 49, 1580; cann. 15 e 51 Ap.

[13]  Nuntia, 4 (1977) 110: “A divinis, omne actu potestatis ordinis quam quis sive per sacram orsinationemsive per privilegium obtinet”; SACRA CONGREGAZIONE ORIENTALE, «Schema dei canoni 2195-2414, (CIC), diciassetima plenaria, Conclusioni e proposte dalla consulta, Codificazione canonica orientale, XVII, 1939, 106; Syn. Lib. Maronit., II, VI, 5: “Depositio est sententia eccelsiastica, quae clericus in perpetuum privatur ordinis suoi, vel ordinum omnium executione, non ammisso tamen clericali privilegio”.

[14]  P. P. JOANNOU, t. I, 2, 107. 109, cann. 3, 4, 5 Antiohia ; ID., t. I, 1, 59. 60. 94. 129, cann. 3, 5 Efes; can. 29 Calcedon; can. 3 Trulan; ID., t. II, 149, can. 69 S. BASILIUS MAGNUS.

[15]  P. P. JOANNOU, t. II, 47. 142. 149, can.10 Petru di Alexandria; cann. 59, 70 S. BASILIUS MAGNUS; ID., t. I, 2, 64. 66. 78. 79. 468, cann. 10, 14 Ancira; cann. 8, 9 Neocesarea; can. 11, I-II Constantinopol (861); ID., t. I, 1, 40. 253 can. 18 Nicea I; can. 4 Nicea II.

[16]  P. P. JOANNOU, t. I, 2, 75. 105. 112. 113. 164. 187. 471. 477, can. 1 Neocesarea; cann. 1, 2 Antiohia ; cann.5, 20 Sardica; cann.13, 16 I-II Constantinopol (861); ID., t. II, 100. 150. 225. 227. 246. 248. 312 cann. 3, 70 S. BASILIUS MAGNUS; cann. 2, 13, 31, 32, 70, Cartagina; ID., t. I, 1, 58. 59. 61. 70. 79. 84. 86. 90. 94. 228. 297. 307. 309. 312, 326, cann. 1, 2, 3, Efes; cann. 2, 12, 18, 20, 27, 29 Calcedon; can. 81 Trulan; cann. 2, 7, 8, 10, 17 Constantinopol VIII ( 869).

[17]  P. P. JOANNOU, t. I, 1, 94. 31. 133. 152. can. 29 Calcedon; can. 8 Nicea I; cann. 7, 20 Trulan; ID., t. I, 2, 80. 456, can. 10 Neocesarea; can. 5 I-II Constantinopol (861).

[18]  P. P. JOANNOU, t. I, 2, 75. 13. 23. 29. 30. 31. 332. 333. 369. 396. can. 1 Neocesarea; Καθαιρείσθαι nei cann.11, 18, 42, 44, 45, 46 Ap.; can 87, 88, 105, 124 Cartagina; ID., t. I, 1, 25. 38. 59. 61. 62. 93. 94. 470. 473. 338, cann. 2, 17 Nicea I, cann. 2, 5, 7 Efes; can. 29 Calcedon; cann. 16, 23, 25 Constantinopol VIII (869); ID., t. II, 264. 267. cann. 3, 6 Teophilo di Alessandria.

[19]  P. P. JOANNOU, t. I, 1, 40. 153. 338, can. 19 Nicea I; can 21 Trulan; can. 25 Constantinopol VIII (869); ID., t. I, 2, 160, 161, cann. 1,2 Sardica; ID., t. II, 15. 40. 100. 131. 150. 470, cann. 15, 62 Ap.; cann. 3, 32, 70 S. BASILIUS MAGNUS; can 12 I-II Constantinopol (861); In legislatia actuala a CIC(1983) cind se dicuta de aplicarea pedepsei de reducere a clericului la statutul de laic se foloseste dimissio (cann. 1317, 1350 §2, CIC (1983) “Dimissio autem e statu clericali..”) in timp ce pentru CCEO se foloseste termenul depositio (can. 1410): “Hierarcha curet, ut depositio, qui propter poenam vere indiget..”).

[20]  P. P. JOANNOU, t. I, 2, 35. 40. 113. 117. 222. 226. 329, cann. 35, 40 Ap; cann. 11, 16, Antiohia , cann. 9, 12 Cartagina; can. 19 Constantinopol VII (869).

[21] P. P. JOANNOU, t. I, 2, 35. 40. 113. 117. 222. 226. 329, cann. 35, 40 Ap; cann. 11, 16, Antiohia , cann. 9, 12 Cartagina; can. 19 Constantinopol VII (869).

[22]Cfr. MANSI, 46, 842, Fonti, VII, serie, II, 360: “Privationi gradus ita ut simul ad statum laicalem reducantur, subiacent clerici ordinum maiorem qui criminis convicti et a tribunali criminali (statali) ad hanc poenam condemnati sunt”. Aceeasi pedeapsa vine aplicata si clericilor din ordinul minor; W. PLOCHL, Storia del diritto canonico, II, 371; SACRA CONGREGAZIONE ORIENTALE, «Schema dei canoni 2195-2414 (CIC), diciassetima plenaria, Conclusioni e proposte dalla consulta», Codificazione canonica orientale, XVII (1939) 109. Sono annoverati i delitti che richiedono la pena della deposizione: l’eresia, l’apostasia; la falsificazione delle lettere apostoliche; l’omicidio volontario; il peccato contro natura più volte commesso; la sollecitazione nel segreto della confessione; l’ascoltare la confessione senza essere approvato; Il coniare monete false; il furto del calice quando vi è dentro l’ostia consacrata che conservarsi nelle Chiese; il procurare l’aborto della prole.

[23] MANSI, VII, 947, can. 2 del Concilium Turanicum dice in merito: “neque sacrificium Deo offerre, vel plebi ministrare praesumat

[24] MANSI 46, 843.

[25] can. 1410 CCEO[25]: Nell’infliggere pene a un chierico deve essergli assicurato ciò che è necessario per un congruo sostentamento, a meno che non si tratti di deposizione, nel qual caso il gerarca abbia cura che al deposto, il quale a causa della pena si trova in vera necessità, si provveda nel miglior modo possibile, salvi restando sempre i diritti acquisiti circa la previdenza e l’assicurazione sociale, nonché l’assistenza sanitaria in favore di lui e della sua famiglia, se è sposato.

can. 1350 §2 CIC (1983): “L’ordinario abbia cura di provvedere nel miglior modo possibile a chi è stato dimesso dallo stato clericale e che a causa della pena sia veramente bisognoso. .V. DE PAOLIS, «Il sostentamento del clero nel Concilio e nel Codice», Quaderni di diritto ecclesiale 1 (1989) 35-56. Tota cartea este dedicata argumentarii sustinerii clerului. De ex. in legislatia BOR nu se prevede nimic pentru clericul depus;   P. P. JOANNOU, t. I, 2, 39. can. 59 Ap: “Si quis episcopus vel presbyter, quoadam de clericis egeno constituto, non subministret necessaria, separetur; perseverans degradetur, ut fratris intefector sui”; PIUS XII, Mp, Solicitudinem Nostram, can 451; Mp, Cleri sanctitati, can 57.

[26] cfr. CHIAPPETTA, Il Codoce di Diritto Canonico, 480; V. DE PAOLIS, Le sanzioni penali nella Chiesa, 1116.

[27]  Can. 2298 CIC (1917 prezinta o lista cu 14 pedepse vendicative  care pot fi aplicate clericilor, vezi can. 109 Nuntia 4 (197 7) 112; S. CONGREGAZIONE ORIENTALE, «Il Diciatsettesima Plenaria, Schema dei canoni 2195-2414 (CIC) e osservazioni dell’episcopato orientale», (prot. Num. 508/38), Codificazione orientαle, 1938, 80. Il mons. Calavassy (greco) disse: “Nella disciplina bizantina si comprendono tra le pene vendicative, anche per i chierici, la scomunica e l’aforismos. La scomunica si aggiunge alla degradazione, quando il degradato diviene recidivo o irregolare per aver esercitato la potesta di ordine dopo la degradazione. L’aforismos corrisponde alla scomunica maggiore per i suoi effetti”.

[28]  M. SESAN, Curs de drept bisericesc universal, Cernauti, 1942, 244 ; pentru compartaie vezi si alte pareri W. PLOCHL, Storia del diritto canonico, I, 92; V. DE PAOLIS, Le sanzioni penali nella Chiesa, 1113. La distinzione delle pene in espiatorie e medicinali è un cardine dell’ordinamento penale latino. Il can. 2291 CIC (1917) elenca un numero di 11 pene vendicative: interdicum locale; interdictum ab ingressu ecclesiae; transaltio vel suppresio sedis episcopalis vel paroecialis; suppressio eparchiae vel paroeciae; infamia iuris; privatio vel suspensio ad tempus pensionis; esclusio ab actibus legittimis; inhabilitas ad gratias ecclsiasticas; privatio vel suspensio ad tempus officii seu muneris; privatio iuris; mulucta pecuniaria; Nuntia 4 (1977) 111; Can.1336-1 § 2 CIC(1983): “Le pene espiatorie, che possono colpire il delinquente o in perpetuo o per un tempo determinato o per un tempo indeterminato [..] la privazione di una potestà, di un ufficio, di un incarico, di un diritto, di una facoltà, di una grazia, di un titolo, di un insegna , anche se di semplice carattere onorifico”; Can 2286 CIC (1917): “Poenae vindicative ilae sunt, quae directe ad delicti expiationem tendunt, ita ut earum remisio e cessazione contumaciae delinquentis non pendeat”, cioè la finalita diretta è espiazione del delitto, sicchè la loro remissione non dipende della cessazione della ostinazione del reo. La disciplina vigente delle Chiese Orientali non distingue fra pene medicinale e pene espiatorie; CHIAPPETTA, Il Codice di Diritto Canonico, II, 464. Le pene espiatorie differiscono essenzialmente da quelle medicinali per le seguenti caratteristiche: Il fine principale e diretto delle pene espiatorie è il castigo del delitto, la riparazione dell’ordine e della disciplina ecclesiale, turbati dalla violazione della legge o del precetto penale; ID., Prontuario di diritto canonico e concordatario, Roma, 1994, 879; Synodus  Sciarfensis Syrorum (1888), caput. XV, Romae 1896, 279, Le pene vendicative sono: inhabilitas ad officia ecclesiastica; privatio offici; depositio et degradatio; Le pene espiatorie (can 1336-1338 CIC (1983) consistono nella privazione di un bene spirituale o temporale relativo al fine sopranaturale della Chiesa e come tutte le pene canoniche hanno come scopo la correzione del delinquente anche se il fine principale è di espiare il delitto commesso; G. DI MATTIA, «Pena e azione pastorale nel diritto penale della Chiesa», Monitor Ecclesiasticus, 114 (1989), n. 26, 45. La pena medicinale e pena espiatoria (vendicativa in CIC (1917) è una dicotomia peculiare dell’ordinamento canonico non riscontrabile negli ordinamenti giuridici statuali.

[29]  P. SERISKI, Poene in iure byzantino ecclesiastico, 15. 73: “Poenae in iure poenali byzantinae ecclesiae sunt preevalenter censurae, excepta deposizione quae est fere sempre poena vendicativa”; “depositio est pena spiritualis generatim vindicativa qua ordinarie clericus ab ufficio, a beneficio et plerumque ab ordine quoque in perpetuum deicitur et in locum laicorum detruditur”; vezi comentariul lui Balsamon  la can. 51 al Sf. Vasile cel Mare. BASILIUS MAGNUS, PG 138, 737; W. PLOCHL, Storia del diritto canonico, I, 263. La deposizione aveva un carattere permanentemente vendicativo.

[30]  S. CANDEA, Pedeapsa depuneri din cler, Sibiu, 1934, 4.

[31]  C. TONDINI, Reglement ecclesiastique de Pierre le Grand, Paris, 1874, 74.

[32]  N. MILAS, CBO, I, 1, 196.

[33]  F. MONTANARI, Vocabolario della lingua greca, Milano, 2000, 1017-1018, κατάιρεσις, κατάιρεω, κατάιρω = andare giu, scendere calare.

[34]  I. IVAN, «Legiuirile Bisericii ortodoxe romane sub I. P. S. patriarh Justinian», (1948-1953) BOR 1 (1954) n. 9, 97.

[35]  cfr. CCEO – FAA, cann. 3, 5-7, 20, 25, 27, 29-31, 35, 47, 49-50, 51-53, 60, 63, 66, 70, 81 degli Ap.; cann. 2, 17-18 Nicea I; can. 1 Neocesarea; cann. 1, 3, 5, 10, 16 Antiohia ; can. 29 Calcedoni; cann. 15, 80, 105 Cartagina; cann. 4-6, 9-13, 15, 17, 22-24, 28, 31-33, 50-51, 55-56, 62, 67, 77, 79-81, 86, 88, 97 Trulan; cann. 55, 70, S. BASILIUS MAGNUS; can 26 Timoteo di Alessandria; Synodus  Sciarfensis. Syrorum (1888), cap. IV, art. VI, 3-6; Synodus. Alexandrin. Coptorum (1898), sect. III, cap. VII, art. VII, 4-5; Synodus.  Armen. 1911, 951-952.

[36]  P. P. JOANNOU, t. I, 1, 125-130. can. 3 di Trulan: “eos ab omi quidem sacerdotali ministerio sive exercitio iam cessare, praefinito aliquo tempore punitus, honorem aut in cathedra et partecipare”; SACRA CONGREGAZIONE ORIENTALE, «Disciplina bizantina in generale e greci, studio sui canoni 2195-2414 «De delictis et paenis», C. KOROLEVSKIJ, ed., (prot. Num. 317/34) Codificazione canonica orientale, Greci, III, 19. 22. Pedeapsa suspendarii temporare in disciplina este o pedeapsa medicinala, pe cind suspendarea perpetua este o pedeapsa vendicativa. Disciplina occidentala admite  numai caracterul medicinal al pedepsei; la  can. 2278 se adauga un nou paragraf  . “Suspensione temporanea est poena medicinalis aut vendicativa, perpetua vero, semper vindicativa

[37] F. C. BOUUAERT, «Deposition», DDC, IV, 1153. Pina la sfirsitul sec  XII termenii depositio, privatio perpetua offici, degradatio  erau folositi  fara sa se faca o diferenta intre ei .

[38] Cfr. V. DE PAOLIS, Le sanzioni penali nella Chiesa, 1114.

[39] Cfr. MANSI, I, 3, 854, can. 1: “maioris synodi provinciae episcoporum sententia sicut Apostolici definire canons”.

[40] P. P. JONNOU, t. I, 2, 225-226: “Felix episcopus dixit: suggero, secundum statuta veterum conciliorum, ut si quis episcopus, quod non optamus, in reatum aliquem incurrerit et fuerit ei nimia necessitas non posse plurimus congregare, ne in crimine remaneat, a duodecim episcopis, et presbiter a sex episcopis cum proprio suo episcopo audiatur, et diacono a tribus”;Can. 14 Cartagina stabileste  ca in situatii limita din cauza lipsei de episcopi, un presbiter poate fi judecat de 5 episcopi iar un diacon de 3 episcopi: “propter inopiam provinciae, ut unus episcopus in legationem veniat, et ut ibi presbyter a quinque audiatiur episcopis et diaconus tribus, ut superius memoratum est, proprio episcopo praesidente”; Decisioni dei Concili Ecumenici, G. ALBERIGO, ed., 588. can. 4 Concilio di Trento (1546-1563), sess. XIII, 11 ott. 1551, ”nei casi in cui si richiede la presenza degli altri vescovi in un numero definito dei canoni”.

[41] P. P. JOANNOU, t. I, 2, 178-179. can. 13 Sardica: “..ut sive diaconus sive presbiter sive quis clericorum ab episcopo suo communione fuerit privatus et alterum perrexit episcopum et scierit,ad quem confugit, eum ab episcopo suo fuisse abiectum ,non oportet, ut ei communione indulgeat, quod si fecerit, sciat convocatis episcopis causas esse dicturum” vezi de asemenea  can. 13 sin IV ecum.; can. 12, 32, 33 Ap; can. 6 Antiohia .

[42] Can 1538 § 1. CCEO: ”Il vescovo eparchiale può dispensare tanto dalle leggi di diritto comune, quanto dalle leggi di diritto particolare della propria Chiesa sui iuris, in un caso speciale i fedeli cristiani sui quali esercita la sua potestà a norma di diritto, ogniqualvolta egli giudica che questo conferisca al loro bene spirituale, a meno che non sia stata fatta una riserva dall’autorità che ha emanato le leggi. §. 2 ..ogni Gerarca in un caso speciale può dispensare i fedeli verso i quali esercita la sua potestà a norma del diritto”; can. 87 CIC (1983); Nuntia 2 (1976) 70-72. Dispensationes in cann. 1-9 (cann. 298-306; Nuntia 3 (1976) 26-30. Norme Episcopis Eecclesiarum Orientalium ad facultatem dispensandi spectantes, impertiuntur; Nuntia 10 (1980) 117-118. cann. 29-32; Nuntia 13 (1981) 54-55. cann. 173-176; Nuntia 18 (1984) 91-93. cann.173-176; Nuntia 24-25 (1987) can 1551-1554.

[43] N. MILAS, CBO, II, 1, 5. apud Sintag. At., III, 23; Nuntia 4 (1977) 86: spetta al vescovo giudicare se la medicina ha avuto il suo effetto”; Fonti, IX, nn. 21-28. Nei canoni anciriani 1, 2, 4-9 il Vescovo ha la potestà di aumentare o diminuire la penitenza pubblica.

[44] BEVEREGIU, Synodicon, I, 21; PG 137, 102. Zonara in comentariul sau la acelas canon (32 Ap.) impartaseste parerea lui Balsamon.

[45] Can. 105 Cartagina; can. 88 Sf. Vasile cel Mare

[46] SOCRAT, «Historia ecclesiastica», I, 6, PG 67, 42-54. Referitor la depunerea lui Arie.

[47]  P. P. JOANNOU, t. I, 2, 12. Can. 8 Ap. Presbiterul care nu se impartaseste dupa celebrarea Sf. Liturghii; daca spune cauza, sa fie iertat. “aut causam dicat, et si rationabilis fuerit veniam consequatur (συγγνώμης)”; ID., 106, can. 2 Antiohia  vizindu-i pe scomunicati hotaraste ca unii dintre ei pot sa obtina iertarea di Antiohia  τυχείν δυνηθώσι συγγνομης – precibus indulgentiam consequantur”; ID., 114, can. 12 interzicind iertarea unui cleric depus ca o consecinta a unui delict  se exprima stfel  : “καί το΄τούτον μηδεμιάς συγγνομης άξιούσθαι.

[48]  P. P. JOANNOU, t. I, 1, Can. 11 sin. I ecum. Foloseste cuvintul φιλανθρωπία cu sensul de moderatie;  ID., t. II, 151, can. 74 di S. BASILIUS MAGNUS foloseste φιλανθρωπία cu sensul de diminuare a pedepsei; COD, 94, can. 16. Sin IV ecum. foloseste  φιλανθρωπία cu sensul de reducere a pedepsei “misericordia humanitatem”; Codex, I, 4, 34, § 6. φιλανθρωπία are sensul de reducere a pedepsei; Codex, I, 4, 34, § 14. φιλανθρωπία are sensul de moderatie fiind opus exigentei.; N. MILAS, Dreptul bisericesc oriental, Bucuresti, 1915, 419; Sintag. At., III, 31; Communicationes, Pontificia Commissio Codicis Iuris Canonici, 1969, 84. Nel MP si fa menzionare che la diminuzione della pena nella Chiesa è anche un atto di fiducia; Nuntia 4 (1977) 86. Can. 74 è 84 ale S. BASILIUS MAGNUS indeamna episcopi de a scurta  durata pedepsei canonice .

[49]  P. P. JOANNOU, t. I, 1, 152-153; PG 137, 586. Pina la sinodul VI ecum de la Trulan  canaonele emanate de sinoadele anteriore  nu zic nimic de pedeapsa depunerii  perpetua. Can. 21 Trulan introduce in legislatia penala pedeapsa depunerii perfecte si perpetua  : “propterea perfectae et perpetuae depositioni subiecti, in laicorum locum detrusi sunt”.; P. SERISKI, Poene in iure byzantino ecclesistico ab initiis ad seculum XI (1054), 58. Incepind cu sec. IX in practica patriarhala  cind un cleric era depus  se mentiona in mod expres  fie depositione fie depositione in perpetum; GRUMEL, II, N. 422, 49. Patriarhului Metodiu (843-847 de Constantinopol i-a fos aplicata pedeapsa depositione in perpetum (καθρείρεσις); ID., N. 423, 49-50; PITRA, II, 353.

[50]  Respectiva pedeapsa era aplicata ereticilor  pina cind se indreptau. cfr. N. MILAS, CBO, I, 1, n. 1, 47. Cazul ep. Corneliu si al pr. Novatian din Biserica Romaei din sec. III; can. 8 sin. I; can 1 di S. BASILIUS MAGNUS; can 71 Cartagina  (referitor la donatisti).

[51]  W. PLOCHL, Storia del diritto canonico, II, Milano, 1963, 371. “suspensio ab officio”cuprindea suspendarea din toate drepturile ce decurgeau din oficiu. Din sec. XII in Biserica Catolica aceasta pedeapsa cunoaste diferite nuante.

[52] P. P. JOANNOU, t. I, 1, 86; COD, 97, can. 40 Ap; can. 24 Antiohia ; cann. 22, 81 Cartagina

[53] PG 138, 55; P. P. JOANNOU, t. I, 2, 224-225: “anathema habetur et locum amittat”.

[54] PG 137, 222; P. P. JOANNOU, t. I, 1, 23: ”si quis autem se us abscidit, hunc et in clero constitutum abstineri conveniet”; ID., t. 1, 2, 17-18, cann.21, 24 Ap.; COD, 6; Encyclopedic Dictionary of Roman Law, 382. Legislatia imperiala din timpul lui Domitian si Adrian a incercat  sa inlaturea aceata uzanta a castrarii prtacticata la inceput numai asupra sclavilor, insa fara succes. Justinian a impus pedeapsa cu moartea acelora care ii castrau pe altii, adica ii faceau eunuci .; Codex, 4, 42, 179: ”Si quis post hanc sanctionem in orbe Romano eunuchos fecerit, capite puniatur”.

[55]  PG 137, 226: “cesset qui talis est a clero”; COD. 6. 7; P.P. JOANNOU, 1, 24-25: «a clero talis abstinet”.

[56]  P. P. JOANNOU, t. I, 1, 38: “deiciatur a clero et alienus existat a regula”; COD. 14; vezi si  can. 44 Ap. in P. P. JOANNOU, t. I, 2, 30: “episcopul sau presbietrul sal diaconul care ia camata , ori sa inceteze, ori sa se cateriseasca).

[57]  COD. 14-15; P. P. JOANNOU, t. I, 1: “a ministerio cessare debebit”; PG 137, 295: “a diaconato desistat”; vezi comentariul lui Balsamon la acest canon in «Sintag. Canonum», III, 3, PG 104, 595.

[58]  PG 137, 1162: “ab ordine cessare”; P.P. JOANNOU, t. I, 2, 66: ”ab officio suo desistant”.

[59]  PG 137, 354; P. P. JOANNOU, t. I, 1, 58-59: “esse sacerdotio alienos et ab eodem cadere gradu”; vezi si  can. 6 sin III ecum.: “a proprio grado excidant” in P. P. JOANNOU, t. I, 1, 61; can. 5 sin. VII ecum. in P. P. JOANNOU, t. I, 1, 254-258: ”proprio grado decidat”.

[60]  PG 137, 1306: “is abdicetur ed eiiciatur non solum a communione, sed etiam a dignitate, cuiue est particeps”; P. P. JOANNOU, t. I, 2, 113: “..obici oportere non solum a communione, verum et ab honore cuius particeps”.

[61]  P. P. JOANNOU, t. I, 2, 21: “hic ab ecclesia omnimodis abscidatur”; Costituzioni dei Santi Apostoli, D. SPADA-D. SALACHAS, ed., 251: “tagliato fuori dalla Chiesa”; P. P. JOANNOU, t. I, 2, 137, 91: “ab ecclesia omnino abscindatur”; vezi si  can. 4 Antiohia in P. P. JOANNOU, t. I, 2, 107-108.

[62]  P. P. JOANNOU, t. I, 2, 114; vezi si  can. 6 sin II ecum. in P. P. JOANNOU, t. I, 1, 49-53; COD. 33-34.

[63]  PG 137, 586: “cleri habitu tondeantur”.

[64]  Can. 27 al Sf. Vasile cel Mare ; can. 21 di Trulan; «Fragmentum damnationis Theodori episcopi Caesareae Capadociae a beato Vigilio» in MANSI, IX, 58; «Epistola sive libellus ortodoxorum orientalium contra anhimum Severum» in MANSI VIII, 913-921.

[65]  Can. 15 Antiohia face referire la episcopul depus  prin sentinta unanima a tuturor episcopilor, sentinta era definitiva si nu se putea face apel; can. 3  Sardica  zice ca in cazul in care un episcop nu este multumit de modul cum a fost judecat, exista posibiliatae de a afce apel la Episcopul Romei si Episcopul Romei va confirma su nu sentinta episcopilor.

[66] GRUMEL, II, N. 489, 92

[67]  GRUMEL, II, N. 368., 21.

[68]  GRUMEL, II, 24, N. 377, 24.

[69]  GRUMEL, II, 24, N. 378, 24.

[70]  GRUMEL, II, N. 387, 28.

[71]  cfr. C. VASIL’, «Il diritto Canonico Orientale quale materia di insegnamento», Kanonika 13 (2007) 32-33. Termenul canon in primele secole avea diferite semnificatii in Biserica:  regula adevarului, regula credinte, regula liturgica. La inceputul sec. IV  dobindeste incet, incet  semnificatie de decizie colegiala  luata de un sinod  privitor la disciplina eclesiastica; I. ICA, Canonul Ortodoxiei; I. ICA, Canonul Ortodoxiei, I, Canonul apostolic al primelor secole, Sibiu, 2008, 135.

[72]  Cfr. PITRA, I, 3-36.

[73]  PG 137, 222; P. P. JOANNOU, t. I, 1, 24: “ad clerum regula tales admittit”.

[74]  PG 137, 226; P. P. JOANNOU, t. I, 1, 25: “a clero talis abstineat”.

[75]  PG 137, 290; P. P. JOANNOU, t. I, 1, 38: “deiciatur a clero (καθαιρεθήσεστε τόυ κλήρου) et alienus existat a regola”.

[76]  PG 137, 302; P. P. JOANNOU, t. I, 1,40: “abici tales convenient” (καθαιρείσθε).

[77]  MANSI, IV, 1211. Condamnarea lui Nestorie .

[78]  PG 137, 354; P. P. JOANNOU, t. I, 1, 59: “esse sacerdotio alienos ab eodem cadere gradu”.

[79]  PG 137, 359; P. P. JOANNOU, t. I, 1, 61: “a gradu proprio excidant”.

[80]  PG 137, 362; P. P. JOANNOU, t. I, 1, 63.

[81]  PG 137, 386; aceasi formula si in can 22 de la sin IV ecum. Cfr. PG 137, 463; P. P. JOANNOU, t. I, 1, 71: “a proprio gradu decidat”.

[82]  PG 137, 422; P. P. JOANNOU, t. I, 1, 78: “proprio huiusmodi gradu recidere”;

vezi si can  12, 17 sin.IV ecum.  in  PG 137, 431. 479.

[83]  PG 137, 902; P. P. JOANNOU, t. I, 1, 258: “proprio gradu decidat”.

[84]  PG, 137, 918; P. P. JOANNOU, t. I, 1, 263: “deponatur”; vezi si can.  10, 18, 19 sin VII ecum  in PG 137, 922. 978. 979.

[85]  PG 137, 534; PP.JOANNOU, t. I, 1, 131 “deponantur”; vezi si can. 6, 10, 12, 15 Ap.

[86]  PG 137, 538; PP.JOANNOU, t. I, 1, 135: “is ex proprio gradu deiectus”.

[87]  PG 137, 582; PP.JOANNOU, t. I, 1, 152: “ab episcopatu desistat”.

[88]  PG 137,586; P. P.JOANNOU, t. I, 1, 152-153.

[89]  PG 137, 630; P. P.JOANNOU, t. I, 1, 168.

[90]  PG 138, 55.

[91]  PG 138, 123.

[92]  PG 138, 146.

[93]  PG 138, 270.

[94]  PG 138, 402.

[95] Can 1473 CCEO: “..Il Gerarca può in qualunque stadio e grado del giudizio penale, dopo aver ascoltato il promotore della giustizia e citato l’imputato stesso, impedire all’imputato l’esercizio dell’ordine sacro, dell’ufficio, del ministero o di altro incarico, imporgli o proibirli il soggiorno in qualche luogo o territorio, o anche proibirgli ricevere pubblicamente la Divina Eucaristia; cose tutte che devono essere revocate quando cessa la causa e che per il diritto stesso hanno fine quando cessa il giudizio penale”; cfr. Can. 1722 CIC (1983).

[96] cfr. B. BIONDI, Giustiniano primo principe e legislatore cattolico, Milano, 1936, 55. Un  cleric  eretic sau nedemn  este un pericol atit pentru biserica cit si pentru stat. Depunerea unui episcop sau presbiter eretic  avea si unele consecinte reglementate de legea  statala cum ar fi interzicerea de a merge si de a  ramine in determinate locuri. In acest context  clericului vinovat  de o infractiune  reglementata  de legile statle ii veneau  aplicata  normativele legilor civile.

[97] P. P. JOANNOU, t. I, 1, 152. Can.  20 al sin VI ecum. Trulan  interzice episcopului  sa predice in mod public intr-o alta cetate care nu apartinea eparhie sale “si daca vreunul va face lucrul acesta ,el sa fie lipsit episcopie si sa lucreze cele ale presbietrului.”

[98] Fonti, VII, seria II, 367.

[99] P. P. JOANNOU, t. II, 127-128; PG 138, 678 Bal samon afirma : “sedere debet cum presbyteris, a reliquis autem sacerdotalibus actionibus abstineat. Hic neque orationem dicat publice seu in Eclesia, nec privatim id est extra Ecclesiam [sa nu predice nici in public, nici in Biserica, nici in privat ]

[100] P.P. JOANNOU, t, I, 1, 156-157: “…cathedrae participem [..] a reliquis autem operationibus abstinere. Nec ergo publice nec privatim benedicat, nec corpus domini aliis distribuat, nec alquid aliud ministerium obeat”; vezi si  PG 137, 594-595; can. 8 sin. I ecum; cann. 10, 70 Sf. Vasile cel Mare ; cann 7, 20 sin VI ecum; cann. 1, 2 Antiohia.

[101] COD, 96.

[102] P. P. JOANNOU, t. I, 1: “Eos vero qui uni quidem uxori copulti sunt, vidua autem erat quae accepta est, similiter et eos qui post ordinationem uni illegittimo matrimonio se applicarunt, hoc est pesbyteros, diaconos et subdiaconos, brevi aliquo tempore a sacro ministerio prohibitos et poenitentiae submissos, rursus propriis gradibus restituì, ad alium gradum nequaquam promovendos, ei videlicet nefario dissoluto coniugio”.

[103] cfr. N. MILAS, CBO, I, 1, 194. La inceput clericul suspendat era obligat sa stea pe linga resedinta episcopului. Mai tirziu putea sa execute pedeapsa intr-o mansatire, observind regulile manastiresti si supravegheat de superiorul mansatirii.

[104] P. P. JOANNOU, t. I, 2, 10, can. 5 (6) Ap: “Si vero reicerit, excommunicetur [sospeso], sed si perseveraverit, deponatur”.

[105]  P. SERISKI, Poenae in iure bizantino ecclesiastico, 107; F. MONTANARI, vocabolario della lingua greca, Milano, 2000, 378, άφορίζω=separare, escludere, ex comunicare.

[106] P. P. JOANNOU, t. I, 2, 56-57, can 1, 2, Ancira abordeaza situatia clericilor care in timpul persecutiilor au sacrificat zeitatilor, apoi sau cait,  sint suspendati pentru un timp de la functiunile lor preotesti. Pedepasa suspendarii se regaste chiar si in legislatia civila. «Novella 123», X §1 , 603: “iubeamus hunc in tribus annis venerabili ministerio prohiberi”[poruncim ca timp de trei ani sa i se interzica ministerul ]; «Novella 123», I § 2, 595: “sed etim illum qui praeter hoc praesumpserit ordinare segregari un anno a sacro ministerio”[sa fie segregat pentru un an de la ministerul sau] .

[107]   N. MILAS, CBO, II, 1, 35; vezi  si ID., II, 2, 87, aceasi situatie can. 27 di S. BASILIUS MAGNUS.

[108] P. P. JOANNOU, t. I, 2, 107: “Si quis presbyter aut diaconus aut omnino quillibet ex clero paroeciam propriam derelinquens ad aliam properaverit, dehinc omnino demigrans in alia paroecia per multa tempora nititur inmorari, ulterius ibidem non ministret, maxime si vocanti suo episcopo si regredi ad propriam paroeciam commonenti obedire contempserit. Quod si in hac intemperantia et obstinatione perdurat, a ministerio modis omnibus abdicetur, ita ut nequaquam locum restitutionis accipiat. Si vero pro haec causa damnatum susceperit alter episcopus, hic etiam a communi synodo coerceatur velut ecclesiastica iura dissolvens”.

[109] PP. JONNOU, t. I, 2, 107-108: ”Si quis episcopus damnatus a synodo, vel presbyer aut diaconus a suo episcopo ausi fuerint aliquid de ministerio sacro contingere, seu episcopus iuxta praecedentem consuetudinem, sive presbyter aut diaconus, nullo modo licere eis spem restitutionis et satisfactionis tempus habere nec in alia synodo sed et communicantes eis universus abici de ecclesia et maxime, si postquam didicerunt adversus memoratus prolatam esse sententiam, eisdem communicare temptaverint”.

[110] W. PLOCH, Storia del diritto canonico, I, 264.

[111] P. P. JOANNOU, t. I, 2, 12-13.  can. 10 (11)Ap: ”Si quis cum excommunicato aliquo in domo simul oraverit, iste communione privetur”; can. 11 (12) Ap. ”Si quis damnato clerico simul oraverit, et iste damnetur”; Canoanele au in vedere  chiar si rugaciunea facuta in particular .

[112] MANSI, III, 1310, can. 2 Antiohia  zice in acest sens: “non licere autem comuicare cum excomunicatis, neque in domibus convenientes orare pro iis”. MANSI, III, 694; P. P. JOANNOU, t. I, 2, 402-403. Can 125 de la  Cartagina ( 419) zice ca excomunicatii nu pot fi admisi ca acuzatori ai clericilor : “ad accusationem non admitti, qui postea quam escomunicatus fuerit [..]sive sit clericus sive laicus”.

[113] [113]  P. P. JONNOU, t. I, 2, 108-109: ”Si quis presbiter aut diaconus episcopum contempnens proprium se ab ecclesia segregavit et seorsum collegit atque altare statuit et commonenti nec consentire vel oboedire voluerit semel et iterum convocanti, hic damnetur omnimodis nec ultra remedium consequatur, quia suam recipere non potest dignitatem. Quod si ecclesiam conturbare et sollicitare persistit, tamquam sediciosus per potestates exteras opprimatur”; PG 137, 1294.

[114] P. P. JOANNOU, t. II, 47, λειθουργίας cessent”.

[115]  P. P. JOANNOU, t. I, 2, 64: ”Diaconi [..] postea a nuptias convenerunt, a ministerio cessare debunt”.

[116] P. P. JOANNOU, t. I, 2, 66: “Eos qui in clero sunt prebyteros et diaconos et a carnibus astineat [..] huis regulae ab officio suo desistant”.

[117] P. P. JOANNOU, t. I, 2, 79: “Si preocupatus corporali peccato presbiter provehatur et confessus de se fuerit, quod ante ordinationem delinquerti  oblata non consecrat (μή προσφερέρετ) manes in reliquo ministerio (έν τοίς λοιποίς).

[118] P. P. JOANNOU, t. I, 1, 39; COD, 14-15: “Provenit ad sanctum magnumque concilium [..] presbyteris gratiam sacrae communionis diaconi porrigant. [..] Si quis autem etim post has definitions oboedire noluerit, a ministerio cessare debebit”.

[119] PG 137, 74: “Proprie enim gradus sunt sacerdotum, et diaconorum, et hypodiaconorum, et lectorum; officia autem et archonticia sunt honoris et victus acquirenti occasiones [..] alia officia per pittaccia archiepiscopalia promoventur; dicimus quod ecclesiastica officia et archondicia abusive vocantur gradus”; Ν. MILAS, CBO, I, II, 328; D. G. BOROIANU, Dreptul bisericesc, Iasi, 1899, II, 140.

[120] MONTANARI, F, Vocabolario della lingua greca, Milano, 2000, 631; D. G. BOROIANU, Dreptul bisericesc, Iasi, 1899, II, 140, n. 2. GOAR, Euchologhion, Όφφίκια; Κλιρικάτα; Όφφίκια καί κλιρικάτα; αρχοντίκια κάι όφφικια; Novella I di Heraclio, όφφικια ήτά λεγόμενα έπιταργματα

[121] P. P. JOANNOU, t, I, 1, 94: „..his qui dicuntur ab episcopali dignitate in presbyteri ordinem descendisse, si quidem ex rationabilibus  quibusdam causis damnatur ,iure nec in presbyteri quidem honore  esse merentur”; COD, 451; BEVEREGIU, Sinodicon, I, 148, Aristenos in comentariul sau la can. 29 de la Calcedon zice: “Episcopum ad Presbitery gradum deducere, palam est sacrilegium. Vel enim crimini obnoxius est sacerdotio deponitur, vel extra culpam est Episcopatus dignitate non debet amoveri”, cioè riduzione di un vescovo al grado di presbitero è sacrilegio, se lui è colpevole non sia presbitero”.

[122] N. MILAS, CBO, I, 2, 298. In sedinta a VI a sinodului IV ecum. de la Calcedon s-a discutat cazul episcopului de Tir, Fotie, impotriva episcopului Eustatie al Beritului care a retrogradat in chip ilegal trei episcopi la treapta de presbiteri. Concilio di Calcedonia in http://www.intratext. com/IXT/ITA0158. Can. XXIX. Un vescovo allontanato dalla propria sede non deve essere computato fra i presbiteri. “I magnificentissimi e gloriosissimi imperatori dissero: „che pensa il santo sinodo dei vescovi consacrati da Fozio, vescovo piissimo, e rimossi dal religiosissimo vescovo Eustazio, e obbligati ad essere, dopo l’episcopato, dei semplici sacerdoti?”. I reverendissimi vescovi Pascasino e Lucenzio e il sacerdote Bonifacio, rappresentanti della sede di Roma, dissero: „ridurre un vescovo al grado di semplice sacerdote, è un sacrilegio. Se, infatti per un giusto motivo essi debbono essere sospesi dall’esercizio dell’episcopato, non devono neppure avere il posto di presbiteri. Se poi sono stati rimossi dalla loro carica senza colpa, devono essere reintegrati nella loro dignità di vescovi”. Il piissimo Anatolio, arcivescovo di Constantinopol, disse: „quelli che sono stati ridotti dalla dignità vescovile al grado di presbiteri, se sono stati condannati per motivi ragionevoli, certamente non sono degni neppure della dignità di presbiteri. Se poi sono stati ridotti al grado inferiore senza motivo, giustamente, se risulta che sono innocenti, devono riprendere la dignità e le funzioni dell’episcopato”; Fonti VII, serie II, 368. “Se il chierico appartenete agli ordini maggiori sarà condannato dal tribunale a causa del mal costume, e questo vizio duro manifestato come un delitto producendo uno scandallo nella sua parrocchia, per arginare lo scandallo sarà sospeso e gli sarà vietao di esercitare le funzioni degli ordini maggiori, sara degradato negli ordini minori”.

[123] N. MILAS, CBO, I, 2, 298;. D. G. BOROIANU, Dreptul bisericesc, II, Iasi, 1899, 65-66; «Reazione al “documento di Valamo”» (1989), in Enchiridionum Oecumenicum, 4, Bologna, 1996, 1308. “Documentul de la Balaam” reconfirma  afirmatia lui N. Milas privin presbiterul ca “il ministro ordinario della comunità eucaristica locale” (n. 42).

[124]  V. DE PAOLIS, Le sanzioni penali nella Chiesa, 1130. Della potestà di ordine, secondo la tradizione e certa dottrina della Chiesa non si può privare, si può proibire l’esercizio di alcuni o di tutti gli atti di ordine sacro che si possono esercitare in forza del diritto comune. cfr.V. J. POSPISHIL, Eastern Catholic Church law, New York, 1996, 749-750.

[125]   D. SALACHAS, «Il culto divino e specialmente sacramenti» in PINTO, Commento al CCEO, 559. Nella teologia patristica orientale non si incontra il termine di carattere indelebile, bensì si parla del sigillo santo indistruttibile, di sigillo segreto, di sigillo non fatto da mano d’uomo, di sigillo infrangibile; Il sacramento dell’ordine celebrato nelle condizioni canoniche come anche il battesimo non può essere ripetuto per la stessa posizione sacerdotale (can. 68 Ap.), in più esso ha un carattere permanente o indelebile fondato sulla Sacra Scrittura; Can. 394 CCEO: “La sacra ordinazione, una volta ricevuta validamente, non diventa mai nulla”; can 672 § 1 CCEO: “I sacramenti del battesimo, della crismazione del santo myron e della sacra ordinazione non possono essere ripetuti”; Pius XII, M. P. Cleri sanctitati, 2 iun. 1957, can. 155 § 1; can. 6 di Calcedon stabilisce che il chierico ordinato deve avere una destinazione, cioè una circoscrizione ecclesiastica; «Prima dichiarazione congiunta 1988», in Enchiridionum Oecumenicum, 4, Bologna, 1996, 1291. Sia la concezione cattolica che quella ortodossa rendono impossibile la “riordinazione”. Nel caso in cui un chierico cattolico perde lo stato clericale la sacra ordinazione non diventa mai invalida. “Ognuno si consideri come ministro di Cristo e amministratore dei misteri di Dio. Ora quanto si richiede agli amministratori è che ognuno risulti fedele” (ICor 4,1-2).

 

[126] HARDUINI, II, 443.

[127]  Un caz similar s-a intimplat in Biserica Ortooxa Romana cind episcopia Vadului Clujului si Feleacului a fost ridicata la gradul de mitropolie ( vezi datele exacte )

[128] Can. 20 di Trulan in Kanonika, 6, 96: “Non liceat episcopo il alia ad se non pertinente civitate publice docere, si quis autem hoc facere deprehensus fuerit , ab episcopatudesistat, presbyterii autem munere fungatur”; D. SALACHAS, La normativa del Concilio Trulan, 53-54. Balsamon  in comentariul sau la can. 20 de la Trulan precizeaza ca  norma il priveste pe cel care fara permisiunea episcopului locului ar celebra sau ar predica intr-o alta eparhie

[129] PITRA, I, 476-477, P. P. JOANNOU, t. I, 2, 175: “Osius episcopus dixit: et hoc quoque statuere debetis, ut si ex alia civitate vel ex provincia sua ad aliam provinciam transire voluerit et ambitioni magis quam devotioni serviens, voluerit in aliena civitate multo tempo residere[..]”.

[130] PG 137 582; PG 137,63

[131] PG 137 583, 1467. Zonara in comentariul sau la can 11 de la Sardica  face o presentare larga referitoare la intrebarile  la care poate sa raspunda respectivul episcop.

[132] N. MILAS, CBO, I, 2, 375.

[133]P. P. JOANNOU, t. I, 2, 69.

[134] P. P. JOANNOU, t. I, 1, 30-31. Catarii au fost chemati ucenici ai lui Novat, presbiter al  Bisericii  din Scartatine si ai lui Novatian, presbiter din Biserica Romei (sec.III). Acestia se separa  de biserica mama datorita rigorismului lor fata de lapsi din timpul persecutiilor si erau impotriva celei de-a doua casatorii dupa moartea sotiei ; P. P. JOANNOU, t. II, 96, can. 1 di S. BASILIUS MAGNUS prezinta diferenta intre erezie si schisma .

Simonia

SIMONIA

 

Istoria bisericeasca ne face cunoscut ca unii dintre slujitorii Bisericii atit in Occident cit si in Orient, adica catolici si ortodocsi, au fost mai putin scrupolosi sau lipsiti de onestitate  vis-à-vis de constiinta lor morala  si nu au ezitat sa faca din functiile lor, mai precis din oficiile lor o meserie  pentru a se inbogati. Prin intermediul acestui sacrilegiu episcopi de diferite grade (mitropoliti, patriarhi) s-au compromis intr-un mod odios fata de credinciosii si preotii lor, intunecind Biserica lui Hristos asa cum voi incerca sa prezint in cele de mai jos rezumindu-ma doar la izvoare .

Simonia este delictul prin care se vinde un lucru spiritual si sfint ca si cind ar fi  un lucru material si temporal[1]. Acest delict este considerat un sacrilegiu, mai abominabil decit erezia, “un pacat de sacrilegiu prin care se schimba un lucru spiritual sau atasat acestuia cu pretul temporal”[2].

Potrivit lui Ferraris[3], termenul de simonie deriva de la Simon Magul, vrajitor samarinean convertit la crestinism, care dorind sa-si mareasca puterile, ofera Sf. Ap. Petru bani, cerind in schimb sa primeasca de la Duhul Sfint darul taumaturgic (Fapte 8, 18-24).

Rautatea acestui delict consta in echivalarea care se face intr-un bun spiritual si suparanatural, adica sacru cu un bun material si temporal. Aceasta echivalare este o profanare  si o insulta fata de bunurile sacre care sint aduse la nivelul lucrurilor pamintesti, iar pentru acest motiv simonia este clasificata intre pacatele de sacrilegiu[4].

Patriarhul Ghenadie Scolasticul[5] – primul patriarh dupa caderea Constantinopolului sub turci (1453) – afirma ca acest delict al simoniei a corupt in Orient sentimentul multor episcopi si el atribuie caderea Constantinopolului si slabirea crestinismului pacatului simoniei care era predomninant in imperiu[6]. El considera simonia o nelegiuiere, o erezie si unul din cele mai mari pacate.

Patriarhul Tarasie al Constantinopolului[7] afirma ca daca ucenici lui Macedonie numeu pe Duhul Sfint  creatura si servitor al Tatalui, simoniacii in schimb fac din Duhul Sfint servitorul lor, pentru ca folosesc darurile Duhului Sfint si lucrurile sacre ca si cind ar fi patrimoniul lor.

Acesta a fost motivul pentru care cei vinovati de acest delict al simoniei au fost totdeauna excomunicati din comuniunea bisericeasca. Parintii sinodali de la sinodul de la Trulan prin can. 23[8] au stabilit ca harul nu se vinde si hirotoniile nu se fac pe bani, pentru ca harul este invizibil asa cum zice can. 2 al sinodului IV de la Calcedon. Se intelege ca  cel ce vinde, in realitate nu vinde nimic pentru ca harul trebuie sa fie dat gratuit , zice patriarhul Ghenadie Scolasticul[9].

Comentatorii greci (Balsamon[10], Aristen, Zonara[11]) definesc aceasta plaga care exista in Biserica bizantina din Constantinopol ca o cangrena care a infestat si alte biserici, ce se gaseau sub jurisdictia Bisericii din Constantinopol. Intr-adevar simonia este un pacat grav si enorm iar cine l-a infaptuit zic sfintele canoane ca se aseamana ereticilor, iar in acest sens Biserica a hotarit diferite pedepse severe impotriva simoniacilor[12]. 

  SIMONIA CONVENTIONALA SI MENTALA 

In general teologii[13] impart simonia infaptuita de ambele parti (adica cel ce da si cel ce primeste) in conventionala si mentala. Avem de-a face cu simonia infaptuita de ambele parti atunci cind se vind lucruri spirituale, sacre si se primesc in schimb lucruri materiale, adica bani[14] lichizi sau valoarea lor in lucruri pretioase.

Simonia conventionala  presupune o intelegere, mai precis un pact intre cel care ofera un lucru spiritual dar nu gratis, ci pe un pret fix care inca nu a fost infatuit sau a fost infatuit numai in parte.

Simonia mentala este mult mai vicleana si consta in oferirea de daruri aceluia care “distribuie” lucrurile spirituale  cu speranta de a obtine un oarecare oficiu bisericesc, fara sa descopere adevaratul scop. De ex. Face o donatie pentru intretinerea Mitropoliei, Episcopiei, insa in realitate scopul principal nu este acesta, ci obtinerea unei functii, unui transfer si asa mai departe.

Din punctul de vedere al dreptului, simonia poate sa fie de drept natural sau pozitiv sau de drept bisericesc. De drept natural divin este atunci cind obiectul pactului este un bun in mod intrinsec spiritual cum ar fi : administrarea Tainei Sf. Impartasanii ( Can 23. Trulan), administrarea Tainei Hirotoniei (can. 29 Ap ; can 22 Trulan ; can. 4 VII ec.) sau un lucru temporal insa strins unit de cel spiritual, cum ar fi  oferirea unui oficiu ecclesiastic: protopop, consilier, judecator, iconom, etc.

Din punct de vedere ecclesiastic simonia poate fi atunci cind se dau bunuri spirituale pentru alte bunuri spirituale sau lucruri temporale  legate de cele spirituale.

Daca in Biserica de Orient, in general s-a evitat si se evita sa se discute despre acest pacat, desi el exista, in schimb in Biserica de Occident el a fost si este mentionat fara nicun fel de rezerva si este  amplu dezbatut. In general, Bisericile Ortodoxe sint rezervate cind vine vorba de acest delict, iar canonisti nu-l abordeaza din diferite motive[15]. Data fiind lacuna legislativa, ma vad nevoit sa folosesc si legislatia occidentala, adica  a Bisericii Catolice.

Can. 726 CIC (1917) stabileste o intreita diviziune a lucrurilor din biserica  si anume: “res spirituales”, “res temporales”, “res mixtae[16].

“Res spirituales” sint acelea care sint destínate in mod direct si esclusiv vietii spirituale a Bisericii in maniera de a nu fi subiect pentru un alt scop.

“Res temporales” sint acelea care sint necesare in mod direct si exclusiv vietii fizice a Bisericii, adica bunurile materiale necesare sustinerii personalului clerical, ajutorarea saracilor, pentru sustinerea cultului public extern si pentru alte lucrari.

“Rex mixtae” sint acelea care au in constitutie lucruri spiritual si lucruri temporale cum ar fi de ex. Obiectele sacre, locurile sacre, lucrurile binecuvintate sau consacrate.

Cind lucrurile spirituale nu se dau gratuit, asa cum ar fi normal sau cind se ofera « contra cost » prin intermediul banilor unei persoane nepotrivite si nepregatite, pentru un oarecare oficiu (functie bisericeasca) sau pentru un oarecare avantaj temporal, parintii Bisericii definesc aceasta practica cistig mirsav “turpe lucrum”. Parintii Bisericii[17] si toti teologii prin bani (dinari) inteleg trei speci de daruri:

a). dar dat cu mina- “munus a mano” (bani lichizi sau echivalenta lor in obiecte de valoare ;

b). darul limbii – munus língua (cistigarea bunavointei oamenilor prin magulire, prin elogiere , prin lauda sau intervenind in favoarea lor;

c). darul de serviciu – “múnus ab obsequi“ (toare serviciile care se presteaza fata de superiorul eclesiastic,  care dealtfel nu are competenta,  cu scopul de a obtine un oarecare oficiu ca o compensatie.

SIMONIA OGLINDITA IN SFINTELE CANOANE SI IN GINDIREA PATRISTICA

Can. 29 Ap.: Daca vreun episcop, sau preot sau diacon prin bani ar fi obtinut aceasta demnitate  sa se cateriseasca  si el si cel ce l-a hirotonit si sa fie indepartat de la comuniune  ca Simon Magul de catre mine Petru[18].

Canonul 29 Ap. considera ca ilegal oficiul sacru dobindit prin intermediul banilor si in consecinta pedeapsa va fi atit pentru persoana care a cumparat respectiva demnitate cit si pentru persoana care a vindut-o. Din totdeuna parintii biserici au stigmatizat atit simonia cit si simoniacii considerind-o in acelas timp si pacat si delict, o mare rusine “ impia Hristo mundinatio”[19].Comentatorul bizantin Zonara[20], in comentariul sau la can. 29 Ap. subliniaza :

“Cei care vind harul Duhului Sfint il fac pentru cistig mirsav fiind ei iubitori de bani, aceasta este radacina tuturor rautatilor si se cheama idolatrie pentru ca tine mai mult de idoli decit de Dumnezeu si fac precum Iuda, care pentru bani l-a vindut pe Hristos, asa si unii episcopi cu buna vointa il vind pentru a doua oara pe Hristos, care odinioara s-a crucificat pentru noi. Acei episcopi   (άρχιερείς) care vind harul darului Duhului Sfint se aseamana lui Iuda pentru ca lucrurile care sint cumparate cu bani, (adica parohiile unde cei hirotoniti sint numiti) se cheama in limba ebraica acheldama  (άκελδαμά) si in greaca pretul singelui”.

El observa ca pedeapsa prevazuta de can. 29 Ap. pentru delictul simoniei este dubla: depunerea sau caterisirea si excomunicarea, data fiind gravitatea delictului, chiar daca can. 25 Ap. spune sa nu se pedepseasca de doua ori pentru aceeasi fapta. Comentind acest canon, Mihai Vlastare face referire in Sintagma sa la un asa zis “canonic” (existent in Biserica Bizantina), adica o obligatie financiara  ce revenea acelora propusi pentru hirotonie. Iata cum se exprima Mihai Vlastare in Sintagma Alfabetica :

“In ceea ce priveste canonicul referitor a ceea ce se ofera potrivit consuetudinii (uzantei) pentru hirotonie, decretul imparatului Isaac Comnenul dispune referitor la canonic  vis-à-vis de ceea ce se ofera la hirotonia preotilor sa ramina in vigoare dispozitia veche  si episcopul cind il hirotoneste sa nu ia mai mult de 7 monezi de aur [posibil  ca episcopul percepea mai mult iar decretul imparatului ii fixeaza o limita], una cind il face lector, trei cind il hirotoneste diacon si alte trei cind il hirotoneste preot”[21]

Dispozitia civila emanata de imparat este ratificata de catre sinod, asa cum rezulta din decretele sinodale date de patriarhii Mihail si Nicolae[22]. Profesorul Pistakis[23] afirma ca in Biserica bizantina normele juridice emanate de imparat in materie bisericeasca au fost considerate ca norme canonice, chiar daca n-au fost canonizate. Intr-adevar, imparatul in virtutea prerogativelor sale putea sa legifereze si in materia canonica, fiind legislatorul absolut. De ex. In Novella 17[24] al lui Leon VI Filozoful gasim o situatie in care suveranul stabileste o lege referitoare la o chestiune bisericeasca  care dealtfel era de competenta sinodului.

Simonia, considerata o adevarata plaga a lovit atit Biserica Orientala cit si pe cea Occidentala[25]. De ex., Papa Grigorie cel Mare (540-604), “servus servorum  Dei”[26]intr-o scrisoare adresata  lui Isaciu, episcop de Ierusalim, face referire la aceasta plaga a simoniei  zicind ca, a auzit ca in Biserica de Orient niciunul nu ajunge la hirotonie daca nu da o oarecare suma de bani[27]. Acelas Grigorie cel Mare[28] intr-o scrisoare adresata lui Virgiulium  face referire la acest delict in aceste cuvinte:

“Imi rezulta ca in partile Galieie si Germaniei nicunul nu ajunge la hirotonie fara a da o arecare atentie. Daca lucrurile stau asa, eu o spun plingind si denunt  gemind  ca daca ordinul sacru a decazut in interior, nici exteriorul nu va  dura mai mult”.

Can. 2 Calcedon[29]: Daca vreun episcop ar savirsi hirotonia pentru bani si ar face obiect de vinzare harul care nu se vinde, si ar hirotoni pe bani episcop, horepiscop sau presbiteri sau diaconi sau pe altcineva dintre cei ce se numara in cler, ori ar promova pentru bani econom sau edic sau paramonar sau pe oricare din canon pentru cistig mirsav, si daca se dovedeste ca a facut aceasta sa se primejduiasca pentru treapta sa ; si cel hirotonit sa nu aiba niciun folos de hirotonia sau promovarea cea din negot; ci sa fie strain de demnitatea sau de functia care a dobindit-o pentru bani. Iar daca cineva a fost mijlocitor  in astfel de afaceri urite si ilegale, acela daca ar fi cleric  sa cada din treapta sa; iar daca este laic sau monah sa se anatematiseasca. 

Canonistul bizantin Zonara[30], in comentariul sau la acest canon subliniaza ca toate canoanele sinoadelor interzic tuturor acelora care au intrat in cler sa devina stapini ai bogatiilor si sa indeplineasca functii in lumea seculara pentru cistig urit. Cei care hirotonesc pentru cistig mirsav se aseamana profanatorilor . In plus chiar si legile civile interzic comertul lucrurilor sacre  pe motivul ca nu trebuie sa se cumpere harul (χάρισμα) Duhului Sfint.

Potrivit observatiei lui Hefele[31] canonul condamna toate speciile de simonie, nu numai aceea legata de hirotonie  ci si acelea referitoare la promovari in mod ilicit pentru diferite functii eclesiastice (protopop, consilier, judecator, staret, iconom, etc (chiar daca canonul nu face referire la alte functii bisericesti, acestea se deduc).Canonul numeste hirotonia sau promovarea  pe bani “turpem lucrum”(cistig mirsav) si dispune ca cel in cauza sa fie depus.

Mediatorul in acest comert ilicit, daca este un cleric va fi depus, iar laicul si monahul vor fi escomunicati. Monahul are aceasi pedeapas ca si laicul intrucit el nu face parte din catalogul preotesc.

Scrisorile pastorale ale parintilor bisericii, actele sinoadelor[32] ecumenice si locale si legile  impeiale menzionate  de comentatorul bizantin Balsamon in comentariul sau la Nomocanonul in 11 Titluri , cap. 24, tit, 1, infiereaza aspru acest delict al simoniei.  Imparatul Justinian dupa ce a expus in Novella 123 impedimentele referitoare la alegerea episcopului, interzice prin aceeasi Novella  hirotonia simoniaca si dispune indepartarea celui dovedit din catalogul preotesc “secondo divinas scripturas  et sacros canones”[33].

Paladiu[34] in Viata Sf. Ioan Gura de Aur prezinta modul in care Sf Ioan Gura de Aur in calitate de patriarh  a rezolvat cazul episcopului Eusebio acuzat ca delator de alti 6 episcopi care au platit o anumita suma de bani pentru a fi hirotoniti episcopi . In fata completului de judecata  Eusebio implora clementa prin aceste cuvinte :

Pentru ca, cauza in cea mai mare parte a fost examinata timp de 2 ani, si s-au prezentat marturiile, cer reverentei voastre ca asatzi sa fie prezenti si martorii. Daca , intr-adevar este mort episcopul Antonio care a hirotonit dupa ce a primit (aur), ramin insa aceia care au dat (bani) si au fost hirotoniti [..]. Am dat, marturisim si am fost hirotoniti, crezind ca aceasta ar fi fost procedura. Acum cerem, daca este posibil, ca noi sa raminem in continuare in demnitatea bisericeasca, iar daca nu este posibil sa ni se restituie aurul pe care l-am dat. Intr-adevar am dat unele vase de-ale sotiilor noastre[35].

Raspunsul Sf. Ioan Gura de Aur, in calitate de presedinte al sinodului tinut in 401, vis-à-vis de rugamintea lui Eusebio  e continut in aceste cuvinte, care dealtfel oglindesc aplicare normelor canonice.

Din judecata tribunalului va eliberez eu ca Dumnezeu, facind cerere la imparat, voi insa faceti in asa fel ca sa redobinditi de la mostenitorii lui Antonio ceea ce ati dat. Poruncesc sinodului sa primeasca aurul de la urmasii lui Antonio si cei sase sa se poata  impartasi in altar, insa acestia  sa fie privati de sacerdotiu, pentru ca odata ce acestia ar fi iertati sa nu se introduca uzul juridic  si egiptean de a vinde si de a cumpara sacerdotiul. Intr-adevar se zice, ca este corupt falsul patriarh[36] al evreilor  care in fiecare an si chiar si in timpul anului schimba sefii sinagogilor pentru acumulare de dinari. Acelasi lucru il face rivalul sau patriarhul egiptenilor (in Egipt la Elefantina era o puternica comunitate evreiasca) asa  ca sa se in plineasca ceea ce s-a zis prin profetul:”preotii sai invata pentru cistig, profetii sai fac minuni pe bani”(Mihea 3,11)[37].

Can 22 VI ecum[38]: Cei ce pe bani se hirotonesc  iar nu dupa alegerea vietii preotesti, sau episcopi sau oricare clerici, poruncim sa se cateriseasca ; dar si cei ce i-a hirotonit .

Comentatorul bizantin Zonara in comentariul sau la acest canon sublinia : totusi calamitatea aceasta roade ca o cangrena  si asa parintii celui de-al saselea sinod  au fost nevoiti sa dea acest canon[39].

Tarasie, patriarh de  Constantinopol intr-o epistola adresata  preotului Ioan se exprima in aceeasi maniera afirmind : “Toti episcopii, presbiterii si diaconii, care prin bani au primit punerea miinilor, [adica hirotonia] sa decada din preotie”[40].

Can. 23 sin. VI ecum. Impune pedeapsa caterisirii pentru acei clerici( canonul mentioneaza episcopul, preotul si diaconul) care solicita bani pentru administrarea sfintei impartasanii[41]. Harul nu se vinde “Gratuita ati primit, gratuit dati”.

Nicetas, mitropolit de Tesalonic  se intreaba si raspunde : “Daca preotul nu da gratuit darul euharistic ce pedeapsa ii vine aplicata? El insusi raspunde: Daca dupa prima si a doua admonestare  nu se corecteaza si continua sa persevereze in a vinde “darul ceresc” sa fie depus (caterisit) pentru ca darul este darul lui Dumnezeu”.

Epistola enciclica a patriarhului Ghenadie, patriarh de Constantinopol trimisa tuturor mitropolitilor si papei din Roma, avind ca obiect hirotoniile simoniace  memtioneaza ca harul a fost primit in mod gratuit  si citeaza in acest sens cuvintele MintuitoruluiIisus Hristos: “Voi ati primit gratuit, dati gratuit”. Facind recurs la can. 2  sin.IV ecum. Spune ca : ”este cu desavirsire interzis sa faci hirotonii prin intermediul banilor sau oarecare functie bisericeasca, nici inainte de hirotonie, nici in timpul hirotoniei, nici dupa hirotonie”[42]. In aceste circunstante el pronunta  caterisirea si escomunicarea pentru oricine catre face comert cu sfintele taine [43].

Can. 3 VII ecum[44]. Orice alegere de episcop, presbiter, sau de diacon, făcută de catre dregători lumeşti, să rămână fără tărie, după canonul care zice: „Dacă vreun episcop, folosind dregători lumeşti, şi prin aceştia s-ar face stăpân pe o biserică, să se caterisească şi să se afurisească (de asemenea) şi toţi părtaşii lui” (can. 30 ap.). Căci se cuvine ca cel ce vrea să fie înaintat la episcopie să se aleagă de către episcopi, după cum s-a orânduit (hotărât) de către sfinţii Părinţi cei de la Niceea în canonul care zice: „Se cuvine ca episcopul să se aşeze mai cu seamă de către toţi (episcopii) cei din eparhie (mitropolie); iar dacă ar fi greu vreun lucru ca acesta, fie pentru vreo nevoie strâmtorătoare fie pentru lungimea drumului, adunându-se în orice chip trei la un loc, împreună alegători făcându-se şi cei care lipsesc (absenţi), şi încuviinţând (consimţind) prin scrisori, atunci să se facă hirotonia. Iar întărirea celor făcute să se dea în fiecare eparhie (mitropolie) mitropolitului.Can

Can. 14 sin. VII ecum. Avaritia s-a inradacinat asa de mult la conducatorii Bisericilor, incit si unii dintre barbati si dintre femei care isi zic evlaviosi uitind poruncile Domnului, sint orbiti de aviditatea de a lua bani pentru ca sa fie admisi la preotie sau in viata manastireasca. Si se intimpla precum zice marele Vasile “Un inceput viciat corupe tot restul” (Basilius Caes. , “De ieiunio..”, II PG 31, 192)[1]. Caci este cu neputinta a sluji lui Dumnezeu si lui Mamona (Mt. 6.24). De aceea daca un episcop sau un egumen sau oricare din cler actioneaza , el va trebui sa inceteze  ori sa se cateriseasca potrivit canonului al doilea al  sfintului sinod  de la Clacedon[2].

[1] JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poeta nell’età d’oro della patristica, Roma, 1997,44. Scrisorile 53 si 54 (care pot fi datate in jurul anului 370 cind Sf. Vasile  a fost hirotonit episcop) si scrisoarea 79  demonstreaza in mod clar doua lucruri: horepiscopii acceptau daruri din partea persoanelor care doreau sa intre in cler pentru a evita taxele datorate statului sau serviciul militar

[2] COD, 152-153; BEVERENGIUS, Sinodicon, I, 290.Balsamon in comentariul sau la can. 4 VII ecum. afirma  : „Ut turpis questus affectio a christianis radicitus, statuerunt non licere antistibus a sui episcopi, clericis velmonach aurum vel aliam quamcumque rem exigere”; GRUMEL II, N. 365, 19; PG 98, 1478-1479, PITRA, II, 309-313. Sf. Tarasie, patriarh de Constantinopol in enciclica sa canonica (VI) adresata episcopilor din Sicilia ii roaga sa observare canoanele sinodului VII ecum apoi face un rezumat de 9 canoane privind diferite delicte savirsite de clerici : can. 29 Ap; can. 2 sin IV ecum; can. 5, 14, 19 sin VII ecum; can. 17, 18, 25 Ap.; can. 4 Laodicea.

Can. 14 sin. VII ecum. Avaritia s-a inradacinat asa de mult la conducatorii Bisericilor, incit si unii dintre barbati si dintre femei care isi zic evlaviosi uitind poruncile Domnului, sint orbiti de aviditatea de a lua bani pentru ca sa fie admisi la preotie sau in vita manastireasca . Si se intimpla precum zice marele Vasile “Un inceput viciat corupe tot restul” (Basilius Caes. , “De ieiunio..”, II PG 31, 192). Caci este cu neputinta a sluji lui Dumnezeu si lui Mamona (Mt. 6.24). De aceea daca un episcop sau un egumen sau oricare din cler actioneaza , el va trebui sa inceteze  ori sa se cateriseasca potrivit canonului al doilea al  sfintului sinod  de la Clacedon[46].

Canonul atrage atentia episcopilor de a nu profita  de oficiul lor si de a-i considera pe clericii lor ca sclavi sau ca servitorii lor[47] pentru ca Sf. Scriptura spune:

“Pastoriti turma lui Dumnezeu, data in paza voastra, cercetind-o nu cu silnicie ci cu voie buna , dupa Dumnezeu , nu pentru cistig urit, ci din dragoste. Nu ca si cum ati fi stapini peste Biserici, ci pilda facindu-va turmei” ( 1 Petru 5, 2-3).

Simonia a ramas pina in zilele noastre  o cangrena care strica Biserica lui Hristos, perverteste sufletele  si produce dezordine nu numai in sinul Bisericii ci si inafara ei. Parintii Bisericii au stabilit ca pedeapsa pentru respectivul delict depunerea din treapta si escomunicarea (καθαίρεσις καί άφορισμός). Chiar daca aceasta plaga exista din timpuri imemorabile este foarte dificil sa o descoperi si sa o probezi din cauza ratiunii fiintei umane care totdeauna gaseste justificari pentru actele comise.

 

 

CIC-1917                              Codex Iuris Canonici (1917).

COD                                      Conciliorum oecumenicorum decreta, G. ALBERIGO – G.DOSSETTI, Bologna, 1996.

DENZ                                    DENZINGER, H., Enchiridion Simbolorum fnitionum et declarationum de rebus et                                                            morum, P.HUNERMANN, ed., Bologna, 2003

HEFELE – LECLERCQ, Histoire des conciles = HEFELE, C. – LECLERCQ, H., Histoire des conciles d’apres

les documents   originaux, I-XII, Paris, 907-1952.

GRUMEL, I               Les regestes des actes du patriarcat de Constantinople. Fasc., I, Les actes des patriarches, Les

                                   regestes de 381a 715, 1932. Les regestes des actes du patriarcat de Constantinople, serie I, vol., I,

GRUMEL, II             Fasc., II, Les actes des patriarches Les regestes de

                                               715a 1043, Les regestes des actes du patriarcat de

                                               Constantinople ,serie I, vol. I, 1936.

GRUMEL, III                        Fasc., III, Les regestes de 1043-1206, 1947.

GRUMEL, IV                       Fasc., IV Le regestes de 1208-1309,1971.

MANSI                                  J. D. MANSI, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, I-LIV, Parigi Lipsia –                                                    Arnhem, 1901-1927

Novellae =                            «Novellae Iustiniani», R, SCHOELL. – G, KROLL, ed., in             Corpus Iuris Civilis, vol.,

III, Berlin, 1899.

  1. MILAS, CBO N. MILAS, Canoanele Bisericii Ortodoxe insotite de Comentari

PG                                          P. J. MIGNE, Patrologie cursusus completus, series

                                               graeco, I-CLXVII, Parisiis, 1857-1876.

PITRA                                   I. B. PITRA, Iuris ecclesiastici Graecorum historia et

                                               monumenta, I, II, Romae, 1864, 1868.

P.P. JOANNOU, t. I, 1         Les canons des conciles oecumeniques (ΙΙ°Χ°s).

P.P. JOANNOU, t. I, 2         Les canons des synodes particuliers (IV°-IX°s.

P.P. JOANNOU, t. II            Les canons des pères grecs.

 

[1] cfr. «Lettera sinodica di Gennadios» in BEVEREGIUS, Sinodicon, II, 181; RAIMUNDUS DE PENAFORTE, Summa de paenitentia, I, Comentarium pro religiosi, lib. I, tit. 1, X, OCHOA et A. DIEZ, ed., Roma, 1976, 280: “Simonia est studiosa cupiditas emendi vel vendendi aliquod spirituale”.

[2] MANSI, 46, 856.

[3] F. L. FERRARIS, Biblioteca canonica juridica moralis theologica, Roma, 1891, 202: “Simonia dicta est, et origine traxit a Simone Mago”; Dizionario patristico e di antichità cristiane, A. BERARDINO, ed., II, 3209-3210. Fonti, XXVI, serie II, 27. Chirotonia simoniaca

[4] Enciclopedia italiana, 31, 814; New Catholic Encyclopedia, 13, ed., II, 2003, 135: „la simonia è un sacrilegio e quelli che compiano la simonia diventano sospetti della eresia”; HEFELE – LECLERCQ, Histoire des conciles, I, n. 1, 228: „la simonia è un atto d’infedeltà verso Dio”; Mintuitorul Iisus Hristos afirnaca “nu puteti sluji lui Dumnezeu si lui Mamona” Mt 6,24) si trimitindu-i pe scenici sai la misiune le porunceste: “in dar ati luat in dar sa dati” (Mt 10,8). Vechiul Testament consemneaza citeva exemple privind acest sacrilegiu comis de diferite persoane (Ghezi si Valaamo; vezi de asemenea si I Re, 13, 33-34.

[5] Cfr. The Rudder (Pedalion), n. 2, 44; G. ERBICEANU, «Simonia» BOR 4 (1876) 242, apud Tomul Agapiei, 207.

[6] «Dall’Enciclopedia Cattolica di Qumran 2» in http:// www. enciclopedia cattolica it/index.php/Simonia. Per esempio, all’epoca romana e nel primo medioevo, in occasione di ordinazioni, sacramenti, assunzione di cariche e altro sono istituite delle imposte, che però per la maggior parte risalivano a consuetudini legali. In questo modo c’era senz’altro il pericolo di cadere nella simonia vera e propria. Per tale motivo a partire dal IV secolo, sinodi e concili proibirono severamente tali imposizioni di denaro arrivando perfino a condannare il pagamento di beni temporali in qualche modo collegati con la Chiesa. Ma una condanna così globale non aiutò certo a dominare la realtà concreta, perché i giovani popoli germanici avevano sviluppato per l’amministrazione ecclesiastica delle forme che corrispondevano alla loro civiltà agraria e si realizzavano appunto nelle istituzioni delle chiese proprie, dell’investitura, ecc. Così essi capovolsero il rapporto originariamente esistente fra ufficio e proprietà ecclesiastica: mentre secondo la concezione ecclesiastica romana l’ufficio occupava il posto centrale e il patrimonio costituiva il mezzo per mantenere l’ecclesiastico e per provvedere ad altri impegni, nel diritto ecclesiastico influenzato dalla mentalità germanica l’aspetto giuridico oggettivo passò al primo posto e il sacerdote, necessario per i compiti della Chiesa, al secondo. Di conseguenza le chiese potevano essere tutte o in parte vendute e nell’affidare una Chiesa si potevano pretendere dei pagamenti. Ma poiché l’investitura conferiva temporaneamente anche l’ufficio, questi pagamenti avevano perlomeno aspetto simoniaco.

[7] «Lettera di Tarasio ad Adriano», in BEVEREGIUSS, Sinodicon, II, 185; «Sintag. Canonum», I, 24, PG 104, 530-531: “Illis enim creatura et servum Dei ac Patris Spiritum delire fatentibus, isti sui ipsius eum, ut autumant, servum efficiunt. Omnis enim dominus quod habuerit, si voluerit vendumat, sive servum, sive aliud quid eorum quae possidet”.

[8] P. P. JOANNOU, t. I, 1, 154; Autoritatea bisericeasca din totdeuna a fost taxativa  fata de simoniaci. cfr. Fonti, VII, seria II, 363: “Clerici ordinum maiorum qui extorserunt pecunias pro administratione sacrorum ritum, removeantur ab officio et ponantur in gradu clericorum minorem donec poenitentia agant et corrigantur; clerici minores vero ab primum huiusmodi delictum mittantur in monasterium quorum vel trium mensium, iterato vero delicto reducantur ad statum laicalem”,in alte cuvinte clericii care apartin orinului major (diaconi, preoti, episcopi) care solicita bani atunci cind administreaza sfintele taine sa fie indepartati din oficiul bisericesc si  sa fie pedepsiti cu penitenta adecvata si reducerea in ordinul minor pentru a se corecta ; Fonti, VII, seria II, 319: “De consecratione ecclesiae et consecrationis chrismate et de santis antimensiis. Episcopi vel sacerdotes nihil, secundum sanctam regulam, proconsecratine exigere neaque illam magni pretii argenti vendere possunt. Nam res consecratae numquam venduntur, sed gratis accipiuntur et gratis dantur, exceptis expensis ecclesiasticis“.

[9] Sintag. Canonum», I, 24, PG 104, 522-523: “..ut quod gratis accepissent, eis quoque gratis daren’t, non aurum, vel aregentum, aut alias omnino materiles et terrenas facultates pro eis acquirantes. Coelestibus enim et spiritualibus donis nulla est cum terreni set temporalibus mutuationis ratio”.

[10] Canonist bizantin, nascut catre jumatatea sec. 12(1140) si mort dupa anul 1195, a fost patriarh de Antiohia . Din insarcinarea imparatului Manuel Comnenul scrie un comentariu la Nomocanonul in 14 Capitole in care incearca sa puna deacord prescriptiile canonice cu dispozitiile de drept civil

[11] Ioan Zonara , canonist si teolog , a activat in Constantinopol la sfirsitul sec. 12 , a fost secretarul privat al imparatului. A scris comentariil la canonele Apostolilor , ale sinoadelor ecumenice si locale precum si ale sfintilor parinti.

[12] Synodus  Sciarfensis Syrorum in monte Libano celebrata (1888), caput XVI, II, 5, Romae 1896, 286-287: ”Simonia est grave peccatum et enorme, quod qui comititti in sacris canonibus haeretico assimilatur, ideo Ecclesia varias atque severas poenas sancivit contra simoniacos”.

[13] MANSI, 46,856.

[14] Despre bani mentioneaza  can. 29 Ap, can. 2 IV ec, can. 22, 23, Trulan; can 5 VII ec, can. 90 Sf. Vasile cel Mare.

[15] In general atunci cind se discuta de simonie, subiectul are strinsa legatura cu episcopatul. Toate  actele administrative bisericesti poarta semnatura episcopului sau se foloseste formula “din incredintarea PS/IPS”. Un document administrativ din cadrul unei unitati administrative bisericesti (Episcopie, Mitropolie) este obligatoriu sa aiba semnatura episcopului sau mitropolitului sau formula “din incredintarea PS/IPS”.Un act administrativ emis fara a avea semnatura episcopului , mitropolitului sau formula “din incredintarea PS/IPS” este nul de drept. In Biserica chiar daca exista o conducere colegiala, structura este piramidala iar cel din virful piramidei monitorizeaza totul.

[16] S. SIPOS, Enchiridion Iuris Canonici, Roma, 1954, 360.

[17] cfr. MANSI, 46, 857; http:// www. enciclopediacattolica. it/index. php/Simonia. Papa Gregorio Magno stabilisce tre forme di simonia: munus a mano (denaro o regali); munus ab obsequi (servizi e favori); munus a lingua (intercessione); RAIMUNDUS DE PENAFORTE, Summa de paenitentia, I, Comentarium pro religiosi, lib., I, tit., 1, X. OCHOA et A. DIEZ, ed., Roma, 1976, 282: “Committitur simonia tribus modi dicit Gregorius super illum locum Isaiae (33, 15): “Beato chi scuote le mani per non tener donativi”. Munus a manu pecunia est; munus ab obsequio est servitus indebite impensa; munus a lingua est favor

[18] P. P. JOANNOU, t. I, 2, 21: „Si quis episcopus aut presbiter aut diaconus per pecunia hanc obtenuerit dignitatem, deiciatur (καθαιρεισθω) ei ipse et ordinator eius…”; vezi de asemenea Fonti, XV, serie II, 48. Can 17 in colectiile arabice: ”Episcopis vel presbyteris vel diaconis, non licet propter donum fieri sacerdotes [seu ordinari]; si hoc autem aliquis attentaverit, ille qui date sant qui fit [seu ordinatur]. Atque ille qui accipit et qui facit [seu ordinat], ambae partes deponatur”; Fonti, XXI, serie II, 91. Can. 1 al lui Iuda  Thadeo pedepseste episcopul pentru delictul simoniei  cu escomunicarea: “talis episcopus anatema sit”; Iata cum suna  o formula de juramint facuta cu mina pe Evanghelie de candidatul la hirotonie  inaintea episcopului sau.: “Ego (N) praesentatus etc. ad beneficium sive ecclesiam (M) juro per sacrosanta Dei Evangelia quae mei manibus tango, neque me benefici, aut Ecclesiae obtineandae causa, aut ut presentarer, et nominarer, neqae quempiam alium meum nomine, aut consentiente, aut sciente me, quidquam collatori, patrono, seu alii cupiam ea de causa promisisse, aut dedisse, aut compensasse, vel apud quemquam deposuisse. Neque mutuo dedisse, vel locasse, vel mutuo datum, locatum, aut quocumque modo debitum remisisse, aut relaxasse. Nec de domibus, terris, praediis, redditibus, eius Ecclesiae fructibus, decimus, praesentibus, et futuris donationem, remissione, ac locationem fecisse, promisisse, aut invisse, aut alium, mandante, vel consentiente me, promisisse, fecisse, aut invisse. Ita me Deus adjuvat, et Santa Dei Evangelia”.cfr. Synodus provincialis ruthenorum habita in civitate Zamosciae anno 1572 santissimo domino nostro Benedicto PP XIII, dicta, Romae, 1858, 143.

[19] cfr. N. MILAS, CBO, I, 2, 229, apud THEODORIT, «Historia eccl.», I, IV, PG 82; ISIDORUS PELUSIOTA, «Ep. 26, Ad Eusebio episcopo», PG 78, 198: „horrendum esse vendere sacerdotium”; ID, «Ep. 30, De sacerdotio», PG 78, 202: „Neque enim manum impositiones auro committere licet, nec eorum, qui ad sacros ordines adductur ac mores ignorare, nec item alios sceleris auctores proferre, in incorrupto illo atque horrendo tribunali”; ID, «Ep. 111, Ad Zosima presbitero», PG 78, 238. Ne prezinta cazul preotului Zosima hirotonit p ebani: „res arcanas et misticas argento tibi compararis”; ID, «Ep. 119, Ad Eusebio episcopo», PG 78, 261. Vorbind de acelas Zosima Maronem zice: „illud videlicit omnio studio contendens ne quid vitiorum ab altri remotum sit”; GRAZIANO, Decretum pars. II, c. 1, Q 1, c.117, 404: ”et cum primo contra sanctam ecclesiam symoniaca haeresys sit exorta cur non perpenditur, cur non videtur, quia eum, quem quis cum pretio ordinat, prohevendo agit, ut haereticus fiat; A. VERCELENSIS, «De pressuris ecclesiasticis», II, PL 134, 71. Sprijinindu-se te textul de la Ioan 2,16 ”Nu faceti din casa mea pestera de tilhari” vorbeste de: ”indignis sacerdotibus pecuniam venundare”, reluind unele pasaje din Sf. Grigorie cel Mare: “Nec illud praeterimus sed omnino esecrabile et gravissimum esse detestamur, eo quod sacri ordines per simoniacam haeresiam, quae prima contra Ecclesiam orta, et districta maledictione damnata est”. (S. GREGORIO, Registrum epistolorum. VII; Ep. 113. ad Teodorico; Ep. 116 ad Teodemperton).

[20]  «Nomocanonul lui Malaxos» (dupa un manuscris grec din 1613 gasit in Biblioteca Republicii Populare Romane, sub numarul 307) in Indreptarea Legii, 667.

[21] Aceste taxe numite in izvoarele de drept bisericesc taxe canonice au existat in practica Bisericii inca din sec. IV, iar unele dintre ele  au ramas in vigoare in mod ascuns pina in zilele noastre. «Sintag. Alfabeticum», X, 28, in BEVEREGIUSS, Sinodicon, II, 269: „Huiusce autem canonici causa, et eorum quae pro ordinatione ex consuetudine data erant, Aurea Bulla venerabilis imperatoris Isacii Commeni, inter alia, haec decernit. Statuit vero imperatoria mea majestas, ut pro ordinatione sacerdotum, et canonico vetus forma obtineat et nihil amplius ordinatione alicuius episopus qui ordinat, recipiat quam solum septem aureos nummos, videlecet unum, quando eum lectorem creat, tres vero cum deaconum conferit et alios tre, quamdo sacerdotem perficit”; «Sintag. Alfabeticum», X, 28, PG 145, 210; J. LEUNCLAVIS, Iuris graeco-romani tam canoni ciquam civilis, I, 269. Patriarhul de Constantinopol, ratifica printr-un  sinod din 1086 decizia imparatului Alexius I Comnenul  referitoare la taxele impuse pentru hirotonie; Ca titlu informativ, iata ce aflam din Monocanonul lui Fotie referitor la “canonicul” pe care preotul era obligat sa-l ofere episcopului sau in Biserica bizantina: PHOTIUS, «Nomocanon», tit. I, XXIV, PG, 104, 1019. Potrivit consuetudinii, episcopul de la un sat cu 30 de case primea o moneda bizantina de aur, citeva masuri de orz, vin, faina de griu si 30 de pasari ; de la un sat cu 20 de case primea 2/3 dintr-o moneda bizantina de aur, una de argint, un berbecut de 2 ani, citeva masuri de orz, vin, faina de griu si 30 de pasari; de la un sat cu 10 case primea 5 monede de argint, un miel, citeva masuri de orz, vin, faina de griu si 10 pasari; T. BALSAMON, «Ecclesiasticorum constitutionum collectio», lib. III, II, PG 138, 1271-1274. Balsamon prezinta o lista cu platile (taxe maximale si minimale) care existau in Biserica bizantina,  cum ar fi: taxe pentru intronizarea episcopului; φιλότιμα, daruri pe care preotii le ofereau in mod regulat episcopilor lor; vezi de asemenea taxele bisericesti hotarite de catre sinodul de la Stoglov (1551) in Fonti, VII, seria II, 319: “ab eo qui diaconus constitutus et dein sacerdos ordinatus est: rublum moscovitum et unam grivnam pro concessione; a diacono qui sacerdos  ordinatur, semirublum cum grivna pro concessione”; C. POPOVICI, Fontanele si codicii dreptului bisericescu ortodoxo, Cernauti, 1886, 13; N. MILAS, Dreptul bisericesc oriental, Bucuresti, 1915, n. 5, 444.

[22] «Ius canonicum graeco-romanum», PG 119, 861. Iata ce zice decretul sinodal despre obligatia candidatului la hirotonie  chemata κανονικόν: “quatenus illud decretum synodale canonici nomine numum aureum unum a sacerdote duntaxat exigendum statuit, diaconi set subdiaconis nihil prebentibus: et a quolibet eorum, qui ordinatur, si lector sit nummum aurem unum, si diaconus, nummos tres similes; si presbiter , alios tres fummo consimiles sumendos”; GRUMEL, II, N. 851, 264; J. DARROUZES, Les regestes des actes du patriarcat de Constantinopole, Fasc. II, III, N. 851, N. 970, Paris, 1989, 354. 430; The Rudder (Pedalion), n. 2, 44.

[23]   P. ERDO, «Ius Graeco-Romanum and Canon Law (Critical report)» in Atti del Congresso Internazionale Incontro fra canoni d’oriente e d’occidente, Ι. R. COPPOLΑ ed., Bari, 1994, 224; vezi legislatia greaca –romana referitoare la simonie in «Nomocanon», I, 24, PG 104, 1006-1007

[24] «Novella 17 di Leone», PG 107, 155-159; Le Novelles de Lèon VI le Sage, P. NOAILLES – A. DAIN, ed., Paris, 1944, 62-69. Prin aceasta Novella se stabilete ca noul nascut trebuie sa fie botezat dupa 40 zile, exceptie fiind cazurile de necesitatre.; L’Eucologio Costantinopolitano agli inizi del secolo XI, M. ARANZ, ed., 29: “Il candidato (al battesimo) era cristiano dal 40 giorno di vita”.

[25] «Simonia», in Dizionario di erudizione storico-ecclesiastico da S. Pietro sino ai nostri giorni, G. M. ROMANO, ed., Venezia, 1854, 165-172.

[26] Cu aceste cuvinte se definea Grigorie cel Mare inca de pe vremea cind era doar un diacon , formula pe care a uzitat-o si atunci cind a ajuns papa. Aceasta formula a fost dupa aceea imitata de toti succesorii sai iar  din sec. IX, in cancelaria pontificala acest titlu a devenit unul exclusiv, fiind folosit numai de papa.Cu privire la aceasta chestiune  vezi: H-GEORGE BECK, Istoria Bisericii Ortodoxe  din Imperiul bizantin, Bucuresti, 2012, 146. Patriarhului Ioan IV Postitorul cu ocazia unui act sinodal i s-a atribuit titlul de patriah ecumenic. Actele au fost aduse la cunostinta Romei, iar Papa Pelaghie II(579-590) a protestat. Patriarhul Chiriac (596-606) se autointitula in scrisoarea sinodala catre Grigore cel Mare patriarh ecumenic:Grigore a protestat insa pentru a evita un scandal „ecumenic” se intituleaza „servus servorum Dei”, iar patriarhii au evitat multe secole la rind sa faca uz in fata papei de titlul lor.

[27]GREGORIUS MAGNUS, «Ep. 46», PL 77, 1166: „In Orientis Ecclesiis nulum ad sacrum ordinem misi ex praemiorum: datione pervenire, si ita esse vestra fraternitas agnoscit, han primam oblationem omnipotente. Deo offerat ut a subiectis sibi Eclesiis errorem simoniacae haereseos compisca. De altfel nici Occidentul nu a scapat de aceasta plaga  asa cum ne da marturie Sf Grigorie de Tour in timpul dinastiei merovingienilor: „I re vendevano i sacerdozi e i chierici li compravano a peso d’oro”, dato che l’acquisto di dignità ecclesiastiche comporta anche quello di beneficio; spesso vescovi e abati per rifarsi delle spese dell’acquisto gravavano sui loro sudditi, provocando così per reazione le ribellioni del basso clero e del popolo e la nascita di gruppi pauperistici ed evangelico ereticale. La riforma di Gregorio VII che cercò di rendere l’autonomia del vescovo dall’ingerenza del potere laico, fu in gran parte una lotta contro la simonia. cfr., Dizionario del medioevo, B. FRUGONI, ed., 225. 229.

[28] DENZ., 474-476; GREGORIUS MAGNUS, «Ep. 53», PL 77, 783-784: “Agnovi quod in Galiarum vel Germaniae partibus nullus ad sacrum ordinem sine comodi datione pervenit. Quod si ita est, flen, dico gemens, denuntio, quia cum sacerdotali sordo intus cecidit, foris quoque dio stare […].”; GRAZIANO, Decretum pars. II, cs. 1, Q 1, c. 117, 404: ”et cum primo contra sanctam ecclesiam symoniaca haeresys sit exorta cur non perpenditur, cur non videtur, quia eum, quem quis cum pretio ordinat, prohevendo agit, ut haereticus fiat”.

[29]  N. MILAS, CBO, I ,1, 188, PG 137, 383; «Sintag. Canonum», I, 24, PG 104, 515; «Syntag. Alphabeticum», X 28, PG 144, 203; COD, 87-88.

[30] PG. 137, 386-387; Kormcaja Kniga, P. .I. ZUZEK, ed., OCA 168 (1964) 147-149 . Aristenos  zice: “Daca vreunul cumpara sau vinde hirotonia sau poate a fost numit intr-o oarecare functie bisericeasca  el va trebui sa fie sa fie depus »

[31] HEFELE – LECLERCQ, Histoire de conciles, II, 1908, 773; «Ep. 6, Suscipientes sanctisimae fraternitatis all’arcivescovo Bonifacio di Magonza» (5 nov. 744), PL 89, 928: “Lovim, intr-adevar cu anatema pe toti aceia care ar fi indraznit sa vinda pentru bani darul Duhului Sfint ».

[32]  Pentru exemplificare, iata ce capete de acuzare i s-au adus episcopului Ibas de Edessa acuzat de sinod ca simoniac : a primit bani pentru hirotonie, ahirotoni pe un oarecare Balleum(Valentium)  care era “infamen nomine”  si adulter “masculorum concubitorem”; a hirotonit pe fiul fratelui sau, adica pe nepotul sau care ducea o viata scandalosa , traind in adulter cu o oarecare Challoma care era casatorita. Cfr. MANSI, III, 223.; N. MILAS, CBO, I ,1, 189. Lucrurile aceste se intimpla si in timpurile moderne , insa sint trecute repede sub tacere.

[33]  «Novella 123», 2, 1, 596: “..sancimus, ut nullus per suffragium auri aut aliarum rerum episcopus ordinetur. Si quid autem tale committatur, ipsi semet ipsos et dantes et accipientes et meditatores eorum secundum sanctas scripturas et sacras regulas damnationi subiciunt, et propterea et qui dat et qui accipit et mediator eius sanctus sacerdotii aut cleri honore removeatur”; Basilicorum, I, lib. III, tit. I, 9, 94: “ut nemo auri vel aliarum rerum datione Episcopus ordinetur”

[34] PALADIU, «Vita Crisostomy», 15, PG 47, 51-52; MANSI III, 995-996; THEODORUS STUDITA, «Ep. 21, Simeoni monacho», PG 99, 983.Sf Ioan Gura de Aur i-a depus pe cei sase episcopi, insa le-a permis sa ramina in sf.altar: “Chrysostomum erga sex episcopos quos deposuit; nihil id discrepat, et si videatur: cum privans illos omni prorsus sacerdotio solam illis ad altare participationem permiserit”; SOZOMENUS, «Historia ecclesiastica», VIII, 6, PG 67, 1529; GRUMEL, I, N. 16, 9; Pedalion, 956-957.

[35]«Sintag. Canonum», I, 24, PG 104, 535: “Quoniam causa ista biennio maxima est parte esaminata est, et ad testium adventum facta est dilatio, rogo pietatem vestram ut hodie jamjam testes producam. Etsi Antonimus mortus est, qui nummos accepit et ordinavit, attamen supersunt et qui dederunt, et qui ordinati sunt [..]. Dedimus confessum est, et ordinri sumus: talem putantes esse consuetudinem, ut videremur a curia liberati. Et nunc, oramus, si fas est simus in ministerio Ecclesiae: sin minus aurum, quod dedimus recipiamu: quidem enim e nobis uxorem supellectilem dedimus”; MANSI, XIII, 469. Pina la can 12 Trulan  episcopii erau  casatoriti .

[36]  A. COUSSA, Epitome praelectionum e iure ecclesiastico orientali, Vaticano, 1940, 106. Cuvintul patriarh isi trage originea de le evreii elenisti care citeau Sf. Scriptura in greaca (Septuaginta). In aceasta versiune cuvintul patriarh inseamna  “familiae cuiusvis, vel tribus israeliticae caput et principem”.

[37] «Sintag. Canonum», I, 24, PG 104, 538: “Quod ad curiam quidem attinent, ego eos, Deo iuvante, esorto imperatore: vos autem mandate ut ab haeredibus Antonimi ipsi accipiant  quae dederunt. Praecipit synodus, aut aurum acciperent ab haeredibus Antonimi, et comunicarent intra altare: essent autem jam nam sacerdotes, sex ex sacerdotibus, ne si ista concederentur, most fieret Iudaicus aut Aegyptus, vendendi atque emendi sacerdotium. Dicunt enim pestilentem, et falsum Iudaeorum patriarcham, singulis annis, aut anno interjecto, synagogae principes mutare ad corradendam pecuniam, similiter et huius aemulum Aegiptiorum patriarcham, ut impleatur illud prophetae: Sacerdotes eius cum muneribus respondebant, et prophetae eius cum pecunia vaticinabantur”; vezi de asemenea  J. LEUNCLAVIS, Iuris graeco-romani tam canoni ciquam civilis, II, 194; GRUMEL I, N. 20, 11; MANSI III, 995-996; «De vita S. Jonnis Aureioris», in MANSI, XIII, 469; SOZOMENUS, «Historia ecclesiastica», 8, 6, PG 67, 1529; NICEPHORUS CALISTE, «Historia», 13, 11; PG 146, 958.

[38] [38]  P. P. JOANNOU, t. I, 1, 153: „Eos qui pecuniis ordinantur, sive episcopos sive qualescumque clericos, et non ex probatione ac vitae electione, deponi iubemus; sed et eos etiam qui ordinaverunt”; T. BALSMONE, «Responsa ad interrogationes Marci» (28), PG 138, 979-982: “Si qui episcopus propter pecunias ordintionem fecerit, et non venalem gratiam in venditionem deduxerit, et propter pecunias ordinaverit episcopum, vel chorepiscopum, vel presbyterum, vel diaconum, vel aliquem eorum, qui in clero annumerantur, vel propter pecunia promoverit oeconomum, vel defensorem, vel paramonarium vel omnino aliquam ex canone, turpis quaestus gratia, qui hoc tentasse convictus fuerit de proprio grado in pericolo veniat; et qui est ordinatus, ex ordinazione o promozione quae instar mercatorum venundatur, nihil iuvetur, sed sit a dignitate vel curationes alienus quam pecuniis adeptus est”. Pentru a completa lista lui Balsamon putem enumera si alte oficii si functii care esista in Biserica bizantina la sfirsitul primului mileniu: l’economo, con il compito di amministrare tutti i beni dell’eparchia; il sachelarios, che aveva cura degli affari dei monasteri; lo schevofilasso, che aveva cura della casa della Chiesa; il cartofilasso , che era il sorvegliante e l’amministratore supremo dei registri ufficiali dell’eparchia, il sachelion che aveva cura delle parrocchie e dei parroci; il protekdicos, l’avvocato principale della Chiesa; il protopresbitero, il responsabile nei problemi liturgici che girava ad interim nel caso in cui la sede vescovile fosse vacante; il canstrisios, che aveva cura del tesoro dell’eparchia; il referendarios, che intermediava le relazioni del vescovo con le autorità politiche; il logotetis, che si occupava del controllo di tutti i conti della Chiesa. cfr. I. N. COZMA, Il diritto patrimoniale e la sua incidenza sul rapporto tra ortodossi e greco – cattolici nella Romania post – comunista, Dissertazione ad Doctoratum, Romae, 2008, 45.

[39] BEVEREGIUS, Sinodicon, I, 182: „Ecclesias velut gangraena depascebatur. Proinde hunc canonem sextae quoque huius synodi patres superioribus ad dietere”; PG 137, 587-590; Fonti, VII, seria II, 362-363.

[40] GRUMEL, II, N. 363,17; S. TARAISE, Lettre a Jean, hegoumene et anchorète, au sujet des èvèques ordones par simonie (fine del 790), PG 99, 1455: ”Omni ergo episcopus, vel presbyter, aut diaconus convictus, quo per pecunias manus impositionem dederit vel acceperit, a sacerdotio decidit”; GRUMEL II, N.361; S. TARASII PATRIARACHAE, «Vita», VI, PG 98, 1403. Printr-un decret mentioneaza ca toate hirotoniile si avansarile in grad ale preotilor se fac in mod gratuit”Simoniacae crumenae sciendes vinculum quo santus Spiritus donum venale proponitur statuit, ut sacerdotium gratis flerent creationes et ordinationes; ex atrio ecclesiastico omnem pecuniariam expellens consuetudinem, et quiquid erat asperam eiiciens”; Fonti, VII, serie II, 143. Episcopul, arhimandritul care dau functii contra unei taxe impotriva regulilor sacre sa fie depusi. Episcopul va fi depus si trimis intr-o manastire  sub ascultare.

[41] P. P. JOANNOU, t. I, 1, 154: „Ut nullus, sive episcopus, sive presbyter sive diaconus, imaculatam praebens communionem a comunicando pro participatione obolos vel quamvis aliam speciem exigat”.

[42] P. P. JOANNOU, t. II, 292-299; Pidalion, 704-705; Pedalion(Rudder) 957; vezi de asemenea Epistola lui Tarasie, patriarhul Constantinopolului trimisa papei Adrian din Roma  unde sanctioneaza simonia si cere ajutorul papei pentru desradacinarea acestui flagel din Biserica lui Hristos in P. P. JOANNOU, t. 2, 314-332; PITRA, II, 304-306; J. LEUNCLAVIS, Iuris graeco-romani tam canoni ciquam civilis, I, 190-192: “Omnes ecclesisticas pomotiones ob pecuniae dationem factas remouent”.

[43] GRUMEL I, N. 143, 62-63; PITRA II, 184-185: “Si quis episcopus pecuniis ordinationem fecerit, et non venalem gratiam ad venditionem deduxerit, et pecuniis ordinaverit episcopum vel chorepiscopum vel presbyterum vel diaconum, vel aliquem eorum qui in clero connumerantur, vel pecuniis provehat oeconomum vel defensorem vel paramonarium vel omnino aliquem ex clero, propter suum turpe lucrum, qui hoc aggressus esse convictus fuerit de proprio grado veniat in periculum, et qui ordinatur nihil ex ordinatione ac promozione que sit instar mercaturae, iuvetur: sed sit alienus a digitate, vel curatione, quam pecuniis assecutus est. Si quis autem his turpibus ac nefariis lucris sequester intercessorve apparuerit, is quoque si sit clericus, a primo grado excidat. Si autem laicus vel monachus, anathematizetur”; HEFFELE-LECLERCQ, Histoire des conciles, II, 887; J. LEUNCLAVIS, Iuris graeco-romani tam canoni ciquam civilis, I, 187-190,prezita o lista cu episcopii care au semnat enciclica lui Ghenadie   ; «Sintag. Canonum», I, 24, PG 104, 526-530.

[44] MILAS, CBO, I, 495; COD, 140, «Sintag. Canonum», I, 7, PG 104, 494

[45] P. P. JOANNOU, t. I, 1, 251-25; MANSI, 13, 422. COD, 141; Basilicorum, lib. III, tit.1, c. 17, 97. riprende la «Novella 137»,4; ID., lib. III, tit. 3, c.2-5, 133-134, «Novella 131», 1-4; Syntag. Alphabeticum, A, 36, PG 144, 1094.

[46] COD, 152-153; BEVERENGIUS, Sinodicon, I, 290.Balsamon in comentariul sau la can. 4 VII ecum. afirma  : „Ut turpis questus affectio a christianis radicitus, statuerunt non licere antistibus a sui episcopi, clericis velmonach aurum vel aliam quamcumque rem exigere”; GRUMEL II, N. 365, 19; PG 98, 1478-1479, PITRA, II, 309-313. Sf. Tarasie, patriarh de Constantinopol in enciclica sa canonica (VI) adresata episcopilor din Sicilia ii roaga sa observare canoanele sinodului VII ecum apoi face un rezumat de 9 canoane privind diferite delicte savirsite de clerici : can. 29 Ap; can. 2 sin IV ecum; can. 5, 14, 19 sin VII ecum; can. 17, 18, 25 Ap.; can. 4 Laodicea.

[47] Cfr. Sint. At, II, 569

Biserica in dubla sa calitate de societate si comunitate. Liberul arbitru si consecintele sale. Pedeapsa si penitenta

Biserica, ca societate si comunitate[1] perfecta si vizibila in aceata lume[2] intocmai ca si societatea civila si-a urmat si isi urmareste scopul sau principal: salvarea sufletelor membrilor sai, avind in structura sa toate elementele necesare pentru indeplinirea scopului sau potrivit principiului ciceronian “ubi societas, ibi ius”(unde este societatea, acolo este dreptul).

In organizarea sa, ea a urmat modelul societatii civile, insa avind ca baza principii proprii de conducere, fiind inzestrata cu mijloace capabile care sa-i asigure uniunea sa vizibila si sociala. In aceasta lume ea continua invatatura Intemeietorului Sau, Iisus Hristos, si  prin activitatea sa sacramentala de sorginte apostolica duce poporul crestin spre destinul sau supranatural[3].

Ca societate umana, organism social si corp viu compusa din elemente divine si umane, Biserica militanta de pe pamint se conduce prin legi si prin  canoane. Toate aceste elemente au rolul de a reglementa relatiile intre membrii sai pe de o parte, si pe de alta parte de a-si reglementa pozita sa in raport cu alte entitati. Pentru as indeplini scopul sau, Fondatorul divin a creat ierarhia ecclesiastica compusa din episcopi, preoti si diaconi[4] .

Puterea legislativa si judecatoreasca a Bisericii este justificata de structura sa de organism social autonom, iar pentru indeplinirea scopului sau nu poate sa fie lipsita de elementul juridic, chiar daca natura sa este in mod esential spirituala si harismatica.

Puterea “coercitiva” a Bisericii nu este in contrast cu natura sa pentru ca Biserica nu are numai o structura spirituala, ci si una externa si sociala care solicita in mod evident necesitatea unui ordinament juridic[5].

Puterea sa legislativa si judectaoreasca este exercitata numai asupra membrilor sai[6], calitatea care se dobindeste prin Taina Botezului, si se pierde prin pedeapsa escomunicarii[7]. In dubla sa calitate de comuniune si societate, Biserica are norme specifice pentru mentinerea ordinii si diciplinei in interiorul sau, si in consecinta regulile si obligatiile impuse de autoritaea competenta trebuie respectate de toti.

Acest complex de norme, de legi este izvorit din norma suprema, astfel incit fiecare regula sau fiecare lege este o determinare din norma suprema, in alte cuvinte norma suprema este o parte costitutiva a unei legi bisericesti. Orice inclacare a unei legi particolare poate fi considerata o inclcare a normei supreme sau un obstacol vis-à vis de exigenta ce decurgee din ea. In caz de inclacare, Biserica intervine pentru restabilirea ordinii in comunitate si pentru sanctionarea vinovatului sau vinovatilor.

Canonistul L. Chiappetta[8] in acest sens spune ca: “Pedepsele canonice nu sint destinate a crea in Biserica pur si simplu o ordine externa, un scop in sine, ci ele sint mijlocul de care Biserica se foloseste pentru a ghida in mod eficient constiintele credinciosilor  si ale slujitorilor in respectarea standarelor crestine, si de a facilita realizarea scopului final  – salvarea sufletului –  caci respectivele norme au menirea de a preveni acele fapte, care pot da scandal si induce pe altii sa actioneze impotriva legii”.

In cazul savirsirii unei fapte avind o conotatie negativa, pedeapsa aplicata vinovatului nu este nimic altceva decit un mod de a restabili atit societatea, in conditiile ei, cit si subiectul in participarea sa in totalitate la viata societatii dind valoare normei supreme.

Canonistul G. Pace intr-o argomentare silogistica defineste obligativitatea pedepsei afirmind ca: “Este necessar ca cel care nu face ceea ce i se cere pentru obtinerea unui anumit bun sa fie privat de el. Daca ar fi fost doar obligatia de a obtine acel bun, neindeplinind-o se face vinovat, insa cel care il lipseste de acel bun este pedeapsa. Pedeapsa este consecinta necesara pentru dezordinea produsa de culpa. Vina fara pedeapsa este dezordine, de indata ce se aplica pedepasa se restabileste ordinea. Este drept ca eu sa fiu privat de un bun pe care eu in mod spontan il resping. Nu am niciun drept asupra acelui bun. Trebuie sa platesc pentru vina mea[9].

 Liberul arbitru si consecintele sale 

Liberul arbitru este considerat ca baza a imputabilitatii. Omul ca fiinta spirituala, in conformitate cu natura sa, inzestrat cu ratiune si vointa, poseda libertatea de a alege in savirsirea actiunilor  sale. Inzestrat de Creator cu ratiune si vointa libera, fiinta umana are capacitatea de a reflecta si de a alege intre diferitele posibilitati, fara ca sa fie de acestea obligat[10]. “Viata si moarte ti-am pus eu astazi inainte, si binecuvintare si blestem. Alege viata” (Dt 30,19); “Iata, eu astazi ti-am pus inainte  viata si moartre, binele si raul” (Dt 30,15); “Daca voiesti sa fi desavirsit, du-te vinde averea ta , da-o saracilor, si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-mi” ( Mt. 19, 21).

Individul, in virtutea liberului sau arbitru este stapanul actelor sale, si in acelas timp responsabil de alegerea sa, fiind, fie recompensat in cazul in care actele sale sint conforme cu legea, sau sanctionat in cazul in care actele sale sint contrare legii, pentru ca el are constiinta de a fi actionata in mod liber.

Inafara liberului arbitru, omul are de asemenea o constiinta morala care este vocea lui Dumnezeu in sufletul sau, care il sfatuieste sa implineasca normele legii morale. Omul se naste cu aceasta constiinta morala care este de origine divina, pentru ca atunci cind Dumnezeu l-a creat pe om i-a dat in germene judecata binelui si raului, adica procesul de constiinta. Responsabilitatea actelor pe care omul le savirseste si in general intregul sisitem de morala au ca fundament inderogabil posibilitatea omului de a face, sau de a nu face, de a face binele sau mai de graba raul, intr-un cuvint de a directiona in mod liber propriile sale actiuni.

Omul inainte de a actiona este pus in fata unei alegeri, in fata unei alternative intre un comportament negativ si pozitiv, intre bine si rau si in consecinta de alegerea sa va avea binecuvintarea, adica viata, sau blestem adica moartea, pentru ca el a ales in mod voluntar si in cunostinta de cauza.

Cu atitudinile sale ce exprima un act de vointa, omul are capacitatea si posibilitatea de respectare sau de violare a legii, si pentru acest motiv faptele sale ii sunt sau nu imputabile[11]. Intra-adevar, fara libertate nu exista imputabilitate si fara imputabilitate nu se poate vorbi nici de vinovatie, nici de delict[12]. Constiinta umana si judecta sau dreptatea lui Dumnezeu sint martorii imputabilitatii morale cum marturiseste fer. Augustin in operele  sale. Pentru a elimina din sine constiinta culpei care-l umilea el incerca sa se convinga ca nu el era cel ce comitea pacatul sau delictul ci altceva diferit care exista in el[13].

Constiinta de a fi liberi ne determina sa admitem ca sufletul nostru rational si liber este dat de Dumnezeu in momentul in care suntem zamisliti si prin urmare marturia constiintei ne conduce la afirmarea existentei liberului arbitru. Fara libertatea vointei, nu ar fi rezonabil sa credem ca un om ar putea fi capabil de un merit sau nu. In aceste circumstante Fer. Augustin spune ca liberul arbitru ofera posibilitatea de a pacatui sau de a nu pacatui[14].

In gindirea crestina, viata morala se actualizeaza in interioritatea persoanei prin alegerea libera a binelui sau a raului. Vointa binelui este libera adeziune catre Dumnezeu si catre legea sa, in timp ce vointa raului este libera aversiune catre Dumnezeu ca o violare morala. A trai impotriva naturii sau dupa natura implica in mod necessar o sanctiune imediata, naturala, care da fie confortul, fie remuscarea.

Durerile vietii pamintesti in crestinism, sint vazute ca pedepse ale pacatului atit al celui original cit si al celui actual “malum poenae”, in care sanctiunea morala urmeaza direct -“malum culpae”- persoanei[15].

Liberul arbitru sau vointa libera este cea mai nobila si esentiala facultate a spiritului uman, si pentru ca vointa este libera din ea izvorasc toate activitatile morale. Ea este izvorul si conditia sine qua non a moralei si la rindul sau asigura adevarata libertate[16]. Putem spune ca numai admitind responsabilitatea morala a omului putem concepe dreptatea divina, fiind Dumnezeu autorul ordinii morale. Fiecare pacat si fiecare delict este o turburare sau o dezordine morala care este imputabil in mod exclusiv fiintei umane rationale.

Un delict in sens juridic nu este conceput fara o lege care sa-l prevada ca atare. Nu orice violare a legii constituie un delict ci numai violarea unei norme penale: “daca o incalcare a legii nu este delict si prin urmare pedepsit prin lege ea este totdeauna un pacat si supus normelor canonice pe alta cale, acea penitentiala”[17]. Violarea unei legi care nu face parte din dreptul penal poate fi culpa morala, adica pacat grav sau usor, insa nu delict in sens canonic. Imputabilitatea e juridica numai atunci cind subiectul, autor liber si constient al actelor sale, trebuie sa raspunda in fata forului extern, adica in fata Consistoriului de judecata din cauza incalcarii unei dispozitii stabilite de legea penala[18] .

Actele interne nu au nicio semnificatie juridica chiar daca aceste sunt pacatoase, ele fiind subiectul Tainei Spovedaniei. Morala crestina inca de la inceut a asezat elementul fundamental al delictului in dolus (inselatorie) si in culpa delicventului asa cum se exprima parintii bisericii in diferite ocazii[19] . Vina in legislatia canonica  este conceputa ca ignorarea voita  a unei norme de conduita care are un efect accidental de dauna sau pericol pentru bunurile sau interesele juridice ale altuia sau altora[20].

 

Pedeapsa si penitenta

 

In perioada apostolica, sanctiunea bisericeasca are un caracterul eminamente pastoral, neputindu-se discuta de o pedeapsa in sensul tehnic al cuvintului asa cum va fi ulterior, in aceasta perioada sanctiunea imbraca haina penitentei[21]. In acest sens corecțiile erau făcute în particular, apoi in  prezența martorilor, și în cele din urmă în cazul în care raufacatorul sau cel care incalca legea  nu se indrepta  era supus adunarii bisericesti[22] .

In ceea ce priveste aplicarea sanctiunilor, competenta o aveau aceia care  aveau puterea de a lega sau de a deslega atit in forul interior prin Taina Marturisirii cit si  in forul extern. In forul extern sanctiunile erau aplicate de catre Tribunalul bisericesc         care judeca pacatele, si le trata in conformitate  cu normele de dreptate si de caritate[23].

Trebuie precizat ca sancțiunile ecleziastice, aplicate prin decizia Tribunalului ecleziastic, nu șterg păcatele comise în sens dogmatic, iar păcatele comise de delicvent  nu cad in prescriptie așa cum se întâmplă in actiunea delictuasa [24]. Pedeapsa în dreptul ecleziastic ca o consecinta a unei fapte delictuoase  nu încetează cu pocăința, ci solicita  intervenția autorității competente[25].

După perioada apostolică, urmând exemplul Apostolilor, Biserica a început să pună în aplicare opera de penitență. Din aceasta perioada nu exista colecții de legi sau de decrete privind disciplina Bisericii, insa cu toate acestea sunt universal în vigoare anumite comportamente, care au o funcție de reglementare mai mult sau mai puțin obligatorie.

De exemplu, Sf. Policarp[26], episcop al Smirnei și ucenic al Apostolilor, în Scrisoarea către Filipeni îndeamnă comunitatea Bisericii din Filipi, să-l trateze pe fratele care a gresit cu duh crestin, pentru ca o astfel de solicitudine fata de cel care greseste aduce avantaje spirituale, atit pentru el cit și pentru comunitate. In gindirea Sf. Policarp, bazata pe învățătura Evangheliei, se poate observa în mod clar finalitatea  pedepsei, atit în ceea ce privește profilul individual cit si comunuitar.

Sf. Ciprian[27] , în Epistola sa către Rogazian, expunând învățătura sa privind sancțiunile ecleziastice, zice că acestea constau în interzicerea de a participa la  comuniunea creștină sau interzicerea de  exercitare a  functiunilor ecleziastice. În ceea ce privește atitudinea de nesupunere si de indrazneala a  clericului neascultator, solicită ca acesta sa fie depus sau sa se abtina de la exercitarea functiunilor ecleziastice.

Treptat in disciplina bisericeasaca, alaturi de elementele ecleziastice de drept vor intra si elemente de drept civil, care trebuiau sa justifice sentinta de escludere a vinovatului sau vinovatilor din viata comunitatii. Este dificil de stiut care era procedura de urmat pentru cauze delictuoase,  si care era procedura unui proces ce se concretizeza cu penitenta[28].

De exemplu, in canoanele Sf. Vasile cel Mare “poena canonica” nu este nimic altceva decit o “penitenta pubblica“, care la vremea aceea era singura modalitate  de a impune o „poena canonica”, si care la epoca respectiva constiuia un adevarat sistem[29].

Sfintele canoane din primul mileniu, fac diferenta intre pedepsele aplicate clericilor si pedepsele aplicate laicilor. Pedepsele aplicate laicilor nu sint pedepse in sensul strict ci sint „poenitentiae” – „έπιτιμίαι[30], in timp ce pedepsele aplicate clericilor, sint vazute ca devarate pedepse in sensul strict al cuvintului si mult mai grele decit cele aplicate credinciosilor,  pentru ca abaterile si delictele savirsite de clerici ii scandalizeaza[31] pe crestini. “Vai lumii din pricina smintelilor! Ca smintelile trebuie sa vina , dar vai omului aceluia prin care vine sminteala”(Mt. 18.7; Lc. 17.1).

De exemplu, Sf. Vasile cel Mare  condamna delictul de adulter comis de un cleric prin indepartarea din comunitatea ecleziastica subliniind: „Acest lucru este benefic pentru siguranța Bisericii și să nu dam ocazie ereticilor să vorbească împotriva noastră că permitem aceste pacate cu scopul de a-i atrage pe altii linga noi”[32]. Un cleric (episcop, preot, diacon) nevrednic este întotdeauna un pericol atât pentru Biserică, cit  și pentru stat, adica pentru  societatea civilă, insa „pentru stabilirea pedepsei, pentru o determinata conduita  este totdeuana necesara interventia autoritatii competente”[33].

Pedeapsa (τιμωρία) în dreptul canonic are o semnificație specială, deoarece scopul său nu este taxativ[34] așa cum se întâmplă în legislația civilă. În dreptul canonic delictul  si pedeapsa au o natură diferită fata de conceptul analogic din ordinamentul civil[35]. Nu există in dreptul canonic sancțiuni represive și sanctiuni preventive: toate sancțiunile au în acelas timp un aspect preventiv și un aspect represiv[36].

Potrivit disciplinei ecleziastice vechi si actuale, toate sancțiunile ecleziastice constau în privarea de un bun spiritual (de ex: primirea tainelor)[37], privarea de a participa  la comuniune bisericească pentru o anumită perioadă de timp sau pentru totdeauna (de ex: indepărtarea dintr-o functie, revocarea unui titlu onorific, etc.). Scopul acestor interdicții este pur și simplu de a restabili ordinea și armonia în Biserică. Se impune sa se faca distincție între poena  și poenitentia  pentru că prima are un caracter penal și va fi impusă printr-un proces legal sau o hotărâre judecătorească în forul extern, iar a doua este administrata de către duhovnic, prin Taina Spovedaniei în forul  interior.

Pedeapsa in Biserica de Orient  a avut din totdeuna un caracter  medicinal fata de Biserica Occidentala unde alaturi de pedepsele medicinale se gasesc si pedepsele espiatori[38]. În duhul dragostei fata de Dumnezeu si fata de aproapele vinovatul nu este doar un corp de segregare  sau de mortificare,  ci este mai ales un suflet de reconciliere cu Dumnezeu, cu societatea  si cu sine insusi[39].

Funcția pedepsei canonice în Biserica de Răsărit este în mod esential  pastorală, avind scopul de a restabili[40] armonia între autorul infracțiunii și comunitatea credincioșilor perturbata de comportamentul ilicit al acestuia. În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur afirma ca rolul pedepsei este pedagogic, patern si corectiv[41] iar scopul ei este schimbarea inimii ofensatorului[42].

Sanctiunile canonice[43] nu sint altceva decit mijloace de care se foloseste Biserica pentru calauzirea in mod eficace a constiintei credinciosilor, in observarea normelor crestine interzicind acele fapte care pot sa dea nastere scandalului si sa impinga pe altii sa actioneze impotriva legii. Fiecare lege are o sanctiune de ordin moral, fiecare lege obliga in consecinta iar cine o incalca isi atrage o vina si evident o pedeapasa.

In practica, inainte de aplicare unei pedepse se incearca o oarecare tamaduire a vinovatului si daca nu se reuseste se ajunge la penitenta  si in cele din urma se recurge la pedeapsa  care in prima parte este medicinala iar apoi vindicativa .

In aplicarea unei sanctiuni se vor observa circumstanțele agravante și atenuante. Printre circumstanțele atenuante se numără:

  1. a) mărturisirea delictului comis de catre delicvent;
  2. b) în cazul prejudiciului material, repararea prejudiciului etc.

Circumstanțele în aceasta situatie reduc imputabilitatea  chiar daca ea este grava[44].

Printre circumstanțele agravante se numără: nepocainta  delicventului precum și consecințele actului comis pentru comunitatea bisericeasca .

 

[1] Toti membrii sai sint uniti intre ei prin Taina Botezului si au in comun un patrimonio de bunuri, si toti participa impreuna la la misterul mintuirii. Ca societate, unii dintre membrii sai sint chemati sa desfasoare o misiunea de conducere in interiorul Bisericii.

[2]  cfr. GS IV, 40; LG I, 8; II, 9 in Documenti del Concilio Vaticano ΙΙ, Torino, 1987, 214. 153-157. 159-163; GENNADIOS, Tesori di Spiritualità e Pastorale Ortodossa, Atene, 2008, 19; J. KARMIRIS, L’Ecclesiologia dei Tre Gerarchi, Atene, 93; LEONE XIII, «Ep. encycl. Immortale Dei» (1885) in DENZ, 1110-1101; P. HUIZING, «De dèlits et des peines», Concilium 28 (1967) 106; A. BORRAS, Le sanctions dans l’Eglise commentaire des Canons 1311-1399, Paris, 1990, 208. can. 7 § CCEO.

[3]  S. AGOSTINUS, «De civitate Dei», XIX, 17, PL 41: “societas fruendi Deo jet indice in Deo; quo cum ventum fuerit non erit vita mortalis sed plane certeque vitalis”.

[4] J. KARMIRIS, L’Ecclesiologia dei Tre Gerarchi, 93-94.

[5]  cfr. CHIAPPETA, Il Codice di diritto canonico, II, 425.

[6] Statautul pentru organizarea fi functionarea Bisericii Ortodoxe Romane (Statut BOR),  Art. 1 – Biserica Ortodoxă Română este comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici, monahi şi mireni, constituiţi canonic în parohii şi mănăstiri din eparhiile Patriarhiei Române aflate în interiorul şi în afara graniţelor României, care mărturisesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei

1490 CCEO: “Sono tenuti alle leggi meramente ecclesiastiche i battezzati nella Chiesa cattolica o in essa accolti e che hanno sufficiente uso di ragione e, se non è espressamente disposto diversamente dal diritto, che hanno compiuto il settimo anno di età”.

[7]  Can. 1431 §1 CCEO: “Coloro che sono puniti con la scomunica minore sono esclusi dal ricevere la Divina Eucaristia; inoltre possono essere esclusi dalla partecipazione alla Divina Liturgia, anzi anche dall’ingresso della Chiesa, se in essa viene celebrato pubblicamente il culto divino”; La scomunica minore prevista dal can. 1431 CCEO è analoga all’interdetto del can 1332 CIC (1983).

[8]  CHIAPPETA, Il Codice di diritto canonico, II, 426: “Le sanzioni canoniche non intendono creare nella Chiesa un semplice ordine esterno, fine a se stesso, ma sono il mezzo di cui la Chiesa si serve per guidare efficacemente la coscienza dei fedeli nell’osservanza delle norme cristiane e facilitare il conseguimento dei fini a cui le dette norme tendono impedendo quei fatti che possono dare scandalo e indurre altri ad agire contro la legge”; can. 2215 CIC (1917): Poena ecclesiastica est privatio alicuius boni ad delinquentis correctionem et delicti punitionem a legitima auctoritate inflicta”. [Pedeapsa bisericeasca este privarea de un oarecare drept data de legitima autoritate pentru corectare delicventului sau sanctionarea delictului].

[9]  G. PACE, Le leggi mere penali, Torino, 1947, 69. “È necessario che chi non faccia quanto è richiesto per ottenere un certo bene resti privo. Se era doveroso ottenere quel bene, il non fare fu colpa; il restarne privo fu pena. La pena è la conseguenza necessaria al disordine della colpa. [..]. La colpa senza pena è disordine; appena sopraggiunge la pena torna l’ordine: [..] E’ giusto che io sia privo del bene che io spontaneamente lo rigettato. Non ho diritto a quel bene :Deve scontare la mia colpa”

[10]  Sf. IERONIM scriind sub natura imputabilitatii in «Dialogus adversus Pelagium», PL 23, 517-518 si in «Lettera 132 ad Ctesiphontem», PL 22, 1147, si urm. demonstreaza existenta liberului arbitru afirmind ca:“..liberium arbitrium in eo tantum est, ut velimus cupiamus, et placitis tribuamus assensam” (PL 23, 606); Exista si alte locuri in opera sa unde el se pronunta in aceeasi maniera. cfr. «Ep. 133», PL 22, 1158: “Frustra blasphemas et ignorantium auribus ingeris nos liberium arbitrium condemnare. Damnetur ille qui damnat”; «Ep. 21», PL 22, 383, “..dedit eis liberum arbitrio, dedit mensis propriae libertatem”; PL 26, 428. 438. 485. 501; CIRILLUS HIEROSOLYMITANUS, «Le catechesi», 4, 18, PG 32, 478: ”Fie ca tu ai un suflet cu vointa libera care are posibilitatea de a face ceea ce vrea”.

[11]  Cfr. M. CORONATA, Istitutiones Iuris Canonici, IV, De delictis et poenis, Roma, 1948, n. 3, 7: “Per imputazione si intende il giudizio, mediante il quale ascriviamo ad un uomo come vero autore, un’azione con tutte le sue qualità buone e cattive, mettendola in certo modo a suo conto” [Prin imputare se intelege judecata, prin care atribuim unui om ca fiind adevaratul autor o actiune cu toate calitaile sale bune si mai putin bune punindu-i intr-un anumit sens in contul sau].

[12]  cfr. V. CAVALLO, Diritto penale, ΙΙ, Napoli, 1962, 269.

[13]  S. AGOSTINUS, «Confesionum», I, 1, PL 32, 661. Dupa Fer. Augustin omul il cauta tot timpul pe Dumnezeu chiar si atunci cind i se pare ca se indeparteaza de el: “quia fecisti nos ad te et inquietum est cor nostrum, donec requiscat in te”; “Iar daca fac ceea ce nu voiesc, recunosc ca Legea este buna. Dar acum nu eu fac aceasta ci pacatul care locuieste in mine. Fiindca stiu ca nu locuieste in mine, adica in trupul meu ce este bun. Caci a voi se afla in mine, dar a face binele nu aflu. Caci nu fac binele pe care-l voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savirsesc. Iar daca fac ceea ce nu voiec eu, nu eu fac aceasta, ci pacatul care locuieste in mine” (Rm. 7,16-20).

[14]  S. AGOSTINUS, «De libero arbitrio», PL 32, 1294: “Libertas arbitrii est posse peccare vel non peccare”.

[15]  cfr. Enciclopedia Cattolica, 1953, 10, 188; S. TOMMASO, «De malo», q. 1, a, 4 in Sum. Theolog. Ia, q. 48, a, 5.

[16]  N. PENDEA, La scienza moderna della persona umana, Garzanti, 1947, 305.

[17]  V. DE PAOLIS, «Aspetti teologici e giuridici nel sistema penale canonico» in Teologia e diritto canonico, Città del Vaticano, 1987, 179.

[18] Vezi Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata al Bisericii Ortodoxe Romane din 8 iunie 1949, actualmente in vigoare in cadrul Bisericii Ortodoxe Romane

[19]  S. HIERONIMUS, «Ep. 48», PL 22, 502: “..turpe tibi est hostem dolis ferir, non viribus”.

[20]  Cfr. M. CORONATA, Istitutiones Iuris Canonici, IV, De delictis et poenis, n. 5, 27; TRECCANI, cuvintul «Colpa» in Enciclopedia italiana, X, 892.

[21]   L’Eucologio Costantinopolitano agli inizi del secolo XI, M. ARANZ, ed., 43: “Epitimion  este termenul clasic in canoanele de penitenta  si indica penitenta meritata pentru pacatele comise, aceasta forma de sanctiune consta in privarea de a primi sf. impartasanie pentru un timp determinat  (luni, ani), timp in care penitentului i se prescria post trei zile pe saptamina  si rugaciuni speciale de trei ori pe saptamina”.

[22] Mt. 18, 15-17:”De-ti va gresi tie fratele tau, mergi, mustra-l pe el intre tine si el singur. Si de te va asculta , ai cistigata pe fratele tau. Iar de nu te va asculta , ia cu tine inca unul dsau doi sal trei martori sa se statorniceasca tot cuvintul. Si de nu-i va ascuklta pe ei, supune-l Bisericii, iar de nu va asculta nici de Biserica  sa-ti fie tie ca un pagin si vames”.

[23] MANSI 46, 828

[24] D. DEMETRESCU, «Cestiuni de drept bisericesti», BOR 7 (1912) 768-769; V. SESAN, Curs de drept bisericesc universal (litografiat), Cernauti, 1936-1937, 442. In sfintele canoane nu sint prevazute prescriptii vis-à-vis de delictele comise; G.CRONT, «Prescriptia in dreptul bisericesc ortodox», BOR 1-4 (1938) 30-53: Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si judecatoresti ale Bisericii Ortodoxe Romane, art. 309, Bucuresti, 1934, 51: “Delictele de erezie, de schisma si de apostazie nu cad in prescriptie”; Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale Bisericii Ortodoxe Romane, art. 243, Bucuresti, 1949, 94: ”Abaterile prevazute la art. 2 se prescriu in termen de trei ani de la savirsirea lor, iar delictele prevazute la art. 3 se prescriu in cinci ani de la savirsirea si consumarea lor daca nu sint delicte continui. Se excepteaza totusi de la aceasta regula urmatoarele delicte grave : apostazia, erezia, schisma, omorul si recasatorirea preotilor si a diaconilor; http://comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07 Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale Bisericii Ortodoxe Romane, Art.235 – Toate abaterile prevăzute în art.2 din prezentul Regulament, se prescriu în termen de 3 ani de la săvârşirea lor, iar delictele prevăzute de art.3 se prescriu în 5 ani de la săvârşirea şi con-sumarea lor, dacă nu sunt delicte continui. Se exceptează, totuşi, de la această regulă următoarele delicte grave: apostasia, erezia, schisma, omorul şi recăsătorirea preoţilor şi diaconilor; Nuntia 12 (1981) 49, can. 12; Nuntia 20 (1985) 21, can 11 § 2: “Tempus utile ad actionem penale proponendam est trennium”, in alte cuvinte orice actio poenali inceteaza dupa trei ani; Can. 1540 CCEO: “La Chiesa recepisce la prescrizione come un modo di acquistare o di perdere un diritto soggettivo, e anche per liberarsi da obblighi, come è nel diritto civile, a meno che non sia stabilito diversamente nel diritto comune”; Can. 1150 CCEO: “Qualsiasi sanzione si estingue con la prescrizione a norma del diritto, o con altro modo legittimo” (Can. 1492 § 1 CIC 1983); Can. 1152 §1CCEO: “Ogni sanzione penale si estingue con la morte del reo, con il condono dell’autorità competente e con la prescrizione”; Can. 1542 CCEO; can 1362 CIC (1983). L’azione criminale si estingue per prescrizione in tre anni tranne che si tratti di delitti riservati alla Congregazione per la dottrina della Fede e in cinque anni (can. 1394 CIC (1983), il chierico e il religioso di voti perpetui che attentano il matrimonio anche solo civilmente; Can. 1395 CIC (1983) il chierico che vive in concubinato oppure si fa colpevole di altri delitti contro il sesto precetto del Decalogo.

[25] V. DE PAOLIS – D. CITO, Le sanzioni nella Chiesa, 55.

[26] S. POLICARPO, «Ep. ad Philippenses», XI, PG 5, 1014: “Nimis contristatus sum pro Valente, qui presbyter factus est aliquando apud vos quod sic ignoret is locum, qui datus est ei [..]. Valde ergo, fratres, contristor pro illo et coniuge eius, quibus det Dominus poenitentiam veram. Sobrii ergo estote et vos in hoc; et non sicos tales existimetis sed sicut passibilia membra et errantia eos revocate, ut omnium vestrum corpus salvetis. Hoc enim agentes, vos ipsos aedificatis”.

[27]« Ep. 65 ad Rogatinum», PL 4, 396: “Sic de Ecclesia receditur, sic altare profanum foris collocatur, sic contra pacem Christi et ordinationem atque unitatem Dei rebelatur. Quod si ultra te contumeliis sui exacerbaverit et provocaverit, fungersi circa potestats honores tui, ut eum vel deponas vel abstineas”.

[28]  cfr. C. VOGEL, «Penitenza e scomunica nella Chiesa antica», Concilium 11 (1975) 31. Scrierile lui Tertulian ale Sf. Ciprian si in mod special Traditia Apostolica  ne fac cunoscut ca la sfirsitul  sec. al II-lea Biserica a cunoscut o mare espansiune.  Această dezvoltare  a produs o situație nouă, care a contribuit la o schimbare profundă în structura ecleziastică. Cei care veneau  să primească botezul sunt de la marginile societății (prostituate, proxeneți, gladiatori, actori, militari și alți membri din patura de jos societății orasenesti). Integrarea noilor sosiți nu a fost ușora mai ales pentru cei care au fost credincioși conceptelor mozaice  pentru o lungă perioada  de timp. În această perioadă, odata cu dezvoltarea catehumenatului începe in paralel  si penitență publică. Biserica instituie penitența cu scopul de a exclude din corpul sau pe aceia care comiteau pacate grave; G. SCHOLLGEN, «From monepiscopate to monarchial episcopate:the emergence of a new relationship between bishop and community in the third century», The Jurist 66 (2006) 115-116.

[29]  Penitenta publica ca sanctiune juridica a ramas in uz pina pina  in sec XI-XII. cfr. I CHELODI, Ius poenale et ordo procedenti in iudiciis criminalibus iuxta codicem iuris canonici Tridenti, 1933, 70, n. 2; «Lo schema dei canoni riguardanti le sanzioni penali nelle Chiese orientali cattoliche», Nuntia 4 (1977) 74; V. DE PAOLIS – D. CITO, Le sanzioni nella Chiesa, 28. Disciplina penitentiala  in sec. VI  a devenit o practica  destul de rara, aproape cazuta in desuetudine .

[30] Canonul, mijlocul de pocăință pe care duhovnicul îl prescrie celui ce se spovedește pentru ispășirea păcatelor, prin rugăciuni, metanii, fapte de milostenie, posturi, înfrânări de la anumite mâncăruri sau fapte.

[31] Catechismo della Chiesa Cattolica, 1992, n. 2284,  definește scandalul în acești termeni: „Atitudinea sau comportamentul care induce altora sa infaptuiasaca raul. Cine scandalizeaza risca de a „trage pe fratele său în moarte spirituală”. Cunoasterea  păcatului (delictului) altuia este  cauză potențială a propriului  păcat (delict)”; G. VITALE, «Contributo ad una teoria delle sanzioni nell’ordinamento canonico», Ephemerides, iuris canonici XVIII 2-3 (1962) 266. Filosofii au văzut în scandal un fenomen de ruptura, chiar daca in Evanghelii scandalul este văzută ca un aspect al luptei dintre Hristos și Satana cu o culoare apocaliptica; A DE IORIO, Teologia moralis, Napoli, 1947, I, 192. Defineste scandalul ca  “dictum vel factum minus rectum, praebens alici occasionem minae spiritualis”; N. JUNG, «Scandale» in Diction. de Theol. Cat. Paris, XIV, 1920, 1246-1254; R. NAZ, DDC, VII, 877-878; Dictionarium morale et canonicum, IV, Romae, P. PALAZZINI, ed., 1968, 207-209; Fonti, VII, seria II, 368. Daca clericul care aprtine ordinului major a fost condamnat de un tribunal  pentru obiceiuri rele fiind el insusi un scandal pentru parohia sa, sa fie indepartat din parohie  si sa i se interzica de a face parte din ordinul minor .

[32] PG 138, 603: “Canonicum fornicationes pro matrimonionon reputentur, sed eorum conjunctio omnino divellatur: hoc enim et Ecclesiae ad securitatem est utile et non dabit haereticis adversus nos ansam, quod propter peccandi libertatem ad nos attrahamus”. Balsamon in comentariul sau intelege prin  “canonicos clericii celibi, monahii si monahiile care practicau fecioria.

[33] cfr. J. CHIS, La legge penale e il precetto penale, Milano, 1933, 36.

[34] Pedeapsa, înainte de a fi un concept juridic, a fost un concept al teologiei morală pornind de la considerațiile lui Toma d’Aquino (Summa contra gentiles, III, 140) potrivit caruia : “in rebus humanis oportet quod, cum homo volontarie servat ordinem legis divinitus imposite, consequatur bonum, quod est praemirari, et e converso malum, cum ordo legis fuerit praetermissus” Moraliștii inteleg prin sanctiuni, pedepsele decretate de Legislatorul divin pentru călcarea legii divine, sau premiu pentru respectarea legii. Cfr. V. CATHREIN , Filosofia morale, Firenze, 1913, I, 464, si urm; N. MILAS, Dreptul bisericesc oriental, 408; P. HUIZING, «De dèlits et des peines», Concilium 28 (1967) 110.

[35] M. CORONATA, Istitutiones Iuris Canonici, IV, De delictis et poenis, 6: “Codex noster non solum non amitti distinctionem inter crimen et delictum sed nec inter  delictum et trasgressionem”. Codurile civile moderne fac distinctie intre crimen, delictum, controventio. Crimen este o violare mai grava a legii penale; delictum este o violare mai putin grava sau mai usoara a legii penale; contraventio este o abatere care nu are de-a face cu legea penala; Codice di Diritto Canonico e leggi complementari commentato, J. I. ARIETA, ed., 927.

[36] A. VITALE, «Contributo ad una teoria delle sanzioni nell’ordinamento canonico», Ephemerides iuris canonici XVIII 2-3 (1962) 268

[37] In canonele Sf. Apostoli apar in mod esclusiv  “privationes honorum”, “depositio”, “degradatio”, “suspensio”,etc; can. 16 e 18 di Nicea I (325) contine “privationes honorum.

[38] J. MORINO, Commentarius historicus de disciplina in administratione sacramenti Poenitentiae tredici primis seculis in ecclesiae occidentali,et hoc usque in orientali, lib. II, 14, 7, 108: “Poene quas Ecclesia sive Epèiscopus persequitur, medicinales sunt, salutiferae, desiderabiles”; Sintag. At., IV, 490; Vezi un comentariu dezvoltat referitor la natura pedepselor medicinale si espiatori  precum si modalitatea de aplicare a pedepselor latae sententiae si  ferendae sententiae in D. G. ASTIGUETA; «La legge penale più favorevole (can. 313)», Periodica di re morali canonica, liturgica 96 (2007) 183-248; Synodus Alexandrina Coptorum, Cairi, Egypto, 1898, Roma 1999, 248: ”poena medicinalis dicitur censura, et per eam christianum delinquentem et contumacem bonis quibusdam spiritualibus auctoritas ecclesiastica privat”; Synodus Sciarfensis Syrorum in monte Libano celebrata, (1888), caput. XV, art. 1, Romae 1896, 280. In Biserica sint pedepse medicinale “poenae medicinales”administrate delicventului cu scopul de a se corecta si pedepse vindicative “poenae vindicativae”administrate delicventului cu scopul  de restaurare a ordinii morale in societatea eclesiastica. Pedepsele medicinale sint trei: escomunicarea, suspendarea si interdictia. Pedepsele vindicative sint: inhabilitas ad officia ecclesiastica, privatio offici, depositio et degradatio; W. PLOCHL, Storia del diritto canonico, I, 263. In sec. al IV-lea – in Biserica Bizantina –  pedepsele ferendae sententiae vor avea in general un caracter medicinal. Can. 1401 CCEO scoate in relief caracterul medicinal al disciplinei penale: “Poiché Dio prende ogni iniziativa per ricondurre la pecora smarrita, quelli che da Lui ricevettero la potestà di sciogliere e di legare procurino la medicina idonea alla malattia di quanti peccano; li ammoniscano, li rimproverino li esortino con ogni magnanimità e dottrina, impongono anche pene per curare le ferite inferte dal delitto, cosìché né i delinquenti siano spinti verso i precipizi della disperazione, né i freni siano allentati alla dissoluzione della vita e al disprezzo della legge”; G. DI MATTIA, «La normativa di diritto penale nel “Codex Iuris Canonici” si in “Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium”», Studi giuridici XXXIV (1995) 200. Referitor la can. 1401 CCEO, autorul sustine ca acest canon nu este o norma juridica in acceptiunea tehnica ci una teologica si pastorala. Cu toate acestea, stă ca  sursă esențială și fundamentala al normelor juridice. Acesta norma  este piatra de temelie a structurii penale orientale ca expresie originala  a sfintelor canoane  si a ginditrii patristice.

[39] A. JOZWOWICZ, L’imputabilità penale nella legislazione canonica, 63-64 apud F. LIUZZI, «Diritto penale canonico e diritto penale secolare» in Scritti giuridici in memoria di Marcello Berbiero Corsetti, Milano, 1965, 394; Nuntia 4 (1977) 85-86.

[40] Inca de la inceputul vietii bisericesti, in mod special in Biserica de Rasarit a fost inradacinat caracterul salvator al pedepsei cu scopul de readucerea vinovatului in comunitate. cfr. M. CORONATA, De delictis et poenis, 71; F. ROBERTI, De delictis et poenis, I, Romae, 1944, 245-251. Scopul pedepsei este restauratio ordinis socialis cu correctio deliquentis, adica restauraea ordinii socilae cu corectarea delicventului; DE PAOLIS, «L’applicazione della pena canonica», in Monitor Ecclesiasticus, 114 (1989) 77. Repararea scandalului și restaurarea justiției formează o unitate; PL 24, 334: “Quid dicam de poenis? Poenarum solo formido et tormentorum metus vos corriget ad salutem et mala vestra intelligere facies”; CHIAPPETA, Il codice di diritto canonico, II, 427. (Communicationes, a. 1977, n. 4, 2, 95); Potrivit doctrinei canonice  pedeapsa urmareste inainte de toate indreptarea penitentului (can. 12 Nicea I; can. 102 Trullano).

[41] JOANNES CHRYSOSTOMUS, De sacerdotio, II, 3, PG 48, 634; G. DI MATTIA, «Pena e azione pastorale nel diritto penale della Chiesa», Monitor Ecclesiasticus 114 (1989) 63. Caracterul esential al pedepselor medicinale consta in faptul ca acestea au o functiune terapeutica; odata vindecarea realizata, “medicina” nu mai este necesara (excomunicarea, interdicția, suspendarea)

[42] V. J. POSPISHIL, Eastern Catholic Church Law, New York, 1996, 747: “Medicinal penalties are those which have as their purpose the change of heart of the offender..”

[43] Enciclopedia Cattolica, X, Città del Vaticano, 1953, 187. Sanctiune din  latinescul sancire, indica solemnitatea unui act suveran, pentru care o lege, un legământ sau un contract dobândește caracterul de absoluta inviolabilitate. În sensul penal indică urmărirea penală împotriva încălcării a ceea ce a fost consacrat, cum se exprima juriștii romani: “sanctae quoque res veluti muri et portae civitatis quodammodo divini iuris sunt […]. Ideo autem muros sanctos vocamus, quia poena costituita est in eos qui aliquid in muros deliquerint. Ideo et legum eas partes quibus poenas constituimus adversus eos qui contra leges fecerint, sanctiones vocamus“(«Institutiones», II, I, 10, «De rerum divisione»); A. VITALE, «Contributo ad una teoria delle sanzioni nell’ordinamento canonico», Ephemerides iuris canonici XVIII 2-3 (1962) 239.

[44] V. DE PAOLIS, «Circostanze» in Nuovo Dizionario di Diritto Canonico, Torino, 1993, 178.

Legislatia imparatului Constantin cel Mare in favoarea crestinilor

Constantin este primul imparat roman care pune in legislatia sa etica crestina si va mentiona Biserica crestina cu reverenta in actele sale imperiale[1]. Dragostea pentru infaptuiurea justitiei si zelul impotriva opresorilor poporului, sunt primele calitati ale unui suveran care-si cunoaste obligatiile sale. Printr-un edict promulgat  in 325,, garanta celor slabi protectia sa, impotriva abuzurilor savirsite de oficialii si functionarii statului roman.

“Oricine, din orice parte sau grup sau rang ar fi, cel care crede ca poate sa demonstreze intr-adevar o incorectitudine sau o injustitie facuta de judecatorii mei, inalti functionari, prieteni sau persoane de curte, aceia sa vina fara teama si sa mi se adreseze mie. Eu insumi voi asculta si eu insumi voi verifica personal si daca nemultumirea sa va fi demonstrata ma voi razbuna eu insumi impotriva acelora. Ma voi razbuna impotriva aceluia care ma va insela cu falsa lui inocenta iar  cel care va descoperi delictul si-l va demonstra ii voi rasplati cu generozitate si-l voi inalta in demnitate. Si aceasta o zic incredintat fiind ca suprema divinitate sa mi se arate totdeauna milostiva fata de mine si sa ma pastreze pentru fericirea si progresul statului” [2].

Administrarea justitiei cerea atunci ca si azi multa atentie si grija. Constantin stia ca lucrurile in sectorul acesta nu sunt nici pe de parte de cum ar trebui sa fie. In noua sa conditie de crestin (de facto nu de iure) solicita judecatorilor flexibilitate si obiectivitate in solutionarea cauzelor. Mai mult, o solutionare incorecta din partea unui judecator neglijent care ar fi produs daune uneia dintre parti il obliga pe respectivul judecator sa compenseze cu bunurile sale personale pierdera suferita din cauza sentinte injuste[3].

Pentru a stavili aviditatea avocatilor ia masuri pentru frinarea unor practici avocatesti sanctionind conventiile infame ce le incheiau cu aceia pe care ii aparau. Acestia intrucit nu mai puteau sa solicite bani in baza unor normative imperiale, in mod meschin si viclean incheiau conventii scrise cu cei pe care-i aparau in care acestia se obligau sa le dea terenuri, animale, sclavi. Imparatul Constantin ii declara pe cei care recurg la astfel de tertipuri de a nu fi demni si de a fi admisi in societatea oamenilor onesti si ii esclude din forul roman[4].

Din aceste dispozitii se poate constata cu usurinta ca imparatul Constantin era foarte preocupat nu numai de mentinerea ordinii judiciare si ci de observarea legii. Mai mult decit atit, prin intermediul a doua decrete atrage atentia magistratilor ca atunci cind un rescript[5] este contrar legii, rescriptul nu are nici-o forta indiferent de cum a fost obtinut, pentru ca judecatorii trebuie sa se conformeze legilor publice si generale. In felul acesta stabileste ca rescriptul nu are nici-o putere impotriva lucrurilor judecate iar cel care a obtinut un astfel de rescript sa nu fie nici cel putin ascultat[6].

Printr-o lege da ordin ca senatorii care ar fi comis delicte (acte de violenta, uzurpare de bunuri, etc.) in provincia pe care o aveau sub jurisdictie sa fie judecati in provincia respectiva si pedepsiti fara a beneficia de privilegiul acordat demnitatii lor potrivit caruia erau judecati numai de prefectul cetatii Romei[7].

Favorizind biserica crestina nu interzice sau persecuta religia pagina, insa manifesta un atasament favorabil fata de crestini si in consecinta va proteja comunitatile crestine de grupurile dizidente si minoritare. Se pare ca primele sale contacte politice cu religia crestina la nivel oficial le-a avut prin intermediul episcopului Osio de Cordoba si respectiv episcopul Miltiade al Romei.

Convertirea sa la religia crestina si stabilirea in mod gradual a religiei crestine ca religie de stat a dat succesorilor sai oportunitatea sa acorde Bisericii crestine mari privilegii. Aceste drepturi si privilegii date in forma tacita cit si in forma expresa au fost acordate in mod treptatat prin legi speciale de catre succesorii sai asa cum se regasesc ele in Codex Theodosianus, Corpus Iuris Civilis, Basilicale, etc. Trebuie precizat ca aceste facilitati au fost acordate numai Biseicii Ortodoxe nu si dizidentilor, adica schismaticilor si ereticilor.

In 313, un an de la victoria sa la Pons Milvius abroga cultul de stat si renunta la sacrificiul datorat imparatului. Iata cum descrie Eusebio de Cesarea[8] noile conditii in care se gaseau crestinii: “Acum crestinii se simtira indatorati sa-si reconsidere atasamentul lor fata de imparat si fata de stat considerind imparatul si autoritatile ca institutii de drept divin”.

Trebuie mentionat faptul ca politica lui Constantin fata de vechea aristocratie si senatul roman a fost citeodata ostila si nu de putine ori si-a manifestat o anumita reticenta fata de lumea pagina. O prima manifestare a comportamentului sau rezervat se observa in 313 cind nu participa la celebrarea jocurile seculare- ludi seculares – ceremonii foarte vechi de purificare, considerate aducatoare de pace si prosperitate.

Istoricul contemporan Zosima, ne spune ca neparticiparea imparatului la aceste sarbatori nu a fost vazut cu ochi buni de catre clasa pagina traditionalista si in consecinta n-au lipsit nici admonestarile la dresa imparatului. Lipsa prezentei imparatului de la aceste manifestari a lipsit de stralucire aceste jocuri asa cum fusesera celebrate in mod splendid pe timpul lui Augustus, Domitian, Alexandru Sever[9].

Justificarea atitudinii impartului Constantin o gasim intr-un panegiric compus in cinstea sa unde zeii si preotii Romei sunt redusi in mod brusc in favoarea unei minti divine- mens divina– care l-a ajutat pe Constantin in cistigarea bataliei de la Pons Milvius si care mens transcende divinitatile tradizionale[10].

Cea mai mare parte din importantele sale legi, in mod special acelea prin care sunt favorizati crestini nu sunt din perioada tirzie cind a fost suveran absolut, ci din perioada cind se gasea in Balcani, intre anii 318-321. Dupa anul 318 Constantin va introduce in legile sale reguli morale ca: asistenta sociala si juridica pentru cei slabi, pentru vaduve si saraci; tratament uman pentru sclavi si norme in favoarea eliberarii lor; sfirsitul luptelor de gladiatori; interzicerea crucificarii si a zdrobirii picioarelor.

Incepind din 321 Constantin parea a fi devenit deja crestin chiar daca pastreaza titlul de pontifex maximus si continua sa admita ceremoniile pagine atunci cind erau publice. “Imparat iubit de Dumnezeu” cum afirma Eusebio in Istoria Bisericeasca “definindu-se cu sinceritate sclav si servitor al Dumnezeului suprem”[11] a tolerat, protejat si favorizat crestinatatea.

Legislatia sa se inspira din ce in ce mai mult din etica crestina: stabilirea duminicii ca zi sfinta si zi de odihna; da dreptul episcopilor de a exercita functia de judecatori; da dreptul Bisericii de a-i elibera pe sclavi; da o lege prin care sunt interzise uzantele ce obligau pe crestini sa celebreze sacrificii.

Prima sa manifestare in favoarea crestinilor se observa din scrisoarea (sfirsitul anului 312) adresata cezarului Maximin Daia[12], suveranul Orinetului, in care il roaga sa inceteze persecutiile impotriva crestinilor. Incepind cu acest moment istoric si crucial pentru umanitate, pe timpul intregii sale domnii, imparatul Constantin va inmulti privilegiile conferite Bisericii crestine printr-o legislatie imperiala specifica prin care in faza de inceput, clerul Bisericii crestine era scutit de majoritatea serviciilor publice.

  1. Exceptarea clerului de la serviciile publice

Printre serviciile publice obligatorii (munera publica)[13] am putea enumera: serviciul militar ; obligatia proprietarilor de a gazdui (hospitis recipiendi munus) pe cheltuiala lor soldatii imperiului (annona militaris); prestarea unei munci manuale; apararea cetatii in caz de necesitate; obligatia de a asigura transportul publi; obligatia de a mentine drumurile si podurile (viarum et pontium sollicitudo); producerea varului; obligatia de a hrani caii pentru jocuri, etc. Evident ca aceste scutiri nu au bucurat clasa sacerdotala pagina, insa masurile acestea ii viza cel putin in parte pe medici, pe oratori, si pe conducatorii religiosi ai evreilor. De scutirea de taxe si de serviciile publice beneficiau atit clericii, sotiile, copiii si rudele apropiate ale  acestora[14].

II         Salarizarea clerului Bisericii crestine

Intr-o scrisoare adresata proconsulului Africii, Anullino[15], in anul 313 ii solicita acestuia sa exonereze clericii episcopului Cecilian de obligatiile fiscale fata de stat. Scrisoarea adresata lui Anullino pune in relief urmatoarele aspecte: In primul rind conceptul de biserica ortodoxa (in textul latin catholica) care conserva prin excelenta comuniunea cu alte biserici, adica conceptul de o biserica recunoscuta in mod oficial de catre autoritatea competenta a statul roman. De acest privilegiu nu se vor bucura clericii gruparii donatiste fiind considerati eretici si schismatici si in consecinta condamnati[16].

Scrisoarea imparatului Constantin adesata procosulului Africii pune in relief doua chestiuni:

  1. a) conceptul de ecclesia catholica care este si va fi fundamental in istoria imperiului si a Bisericii insasi;
  2. b) scutirea clericilor care sunt in comuniune cu Biserica lui Cecilian adica cu biserica recunoscuta in mod oficial de catre statul roman. Preotii respectivei bisericii sunt exonerati de obligatiile curiale pe considerentul ca preocuparea lor principala de acum inainte va fi rugaciunea si cultul, in alte cuvinte cultul si rugaciunea sunt mai importante decit indeplinirea atributiilor curiale. Interesul spiritual este superior interesului politico-economic al administratiei statului roman.

O constitutia din 319 reconfirma clericilor din toate provinciale imperiului scutirea de taxe pe considerentul ca “acestia sa nu fie sustrasi de la serviciile divine”[17]. Avantajele oferite clericilor si in mod special scutirea lor de taxe fata de stat a provocat o neasteptata cursa pentru statutul clerical si in scurt timp se va observa o puternica presiune fiscala asupra proprietarilor mici si mijlocii. Unele comunitati crestine s-au arata foarte generoase cu primirea in rindurilor lor a marilor latifundiari, evident ca toti acestia au marit numarul clericilor si evident ca nu toti erau minati de zel ci din dorinta de a scapa de taxele funciare.

Aceasta masura in favoarea clerului a generat o seie de abuzuri incit imparatul a fost constrins sa de o lege corectiva cu scopul de a restringe fluxul catre statutul clerical, stabilind ca numai prin moartea titularului oficiului putea fi numit un alt cleric. Scutirea Bisericii de munera publica precum si acordarea de privilegii i-a tentat pe multi functionari imperiali asa incit acestia si-au abandonat obligatiile lor si au intrat in rindul clericilor. In aceste circumstante imparatul Constantin in 329 va da o Constitutie in care hotaraste ca cei care intra in cler cu scopul de a fi scutiti de serviciul militar trebuie sa se retraga din cler si sa revina la obligatiile lor dinainte [18].

Imparatul Valentinian II in 364 va da si el o lege similara celei din 319. Sub imparatii Valentinian II si Teodosie I bogatii vor putea accede la trapta sacerdotala numai dupa ce isi incredintau patrimoniul, adica proprietatile lor altora care trebuiau sa-si indeplineasca obligatiile de “munera publica” in locul lor.

In scrisoare adresata lui Cecilian, episcopul Africii, imparatul ii face cunoscut acestuia ca va trimite Bisericii din Africa o  suma de bani potrivit indicatiilor episcopului Osio de Cordoba (pentru prima data episcopul Osio de Cordoba este mentionat in calitate de consilier al imparatului). Imparatul Constantin prin intermediul prefectului Urso trimite lui Cecilian 3000 de folles[19] pentru cei noua episcopi africani participanti si semnatari ai sinodului de la Arles[20]. Prin aceasta masura preotii crestini sunt echivalati preotilor vechilor culte romane. Aceasta echivalare cultuala a fost un pas decisiv catre integrarea crestinismului in structura religiosa a imperiului. In lumea romana anterioara lui Constantin colegiul preotilior si vestalelor[21] din Roma aveau privilegii si imunitati speciale insa aceste privilegii nu aveau caracterul absolut, de universalitate si de necesitate asa cum il va avea crestinismul. In fata ordinamentului juridic al statului roman clericul dobindeste un statut personal privilegiat, el nu este numai o figura in organizatia interna a biseicii ci are o adevarata functiune sociala in cadrul societatii statului roman.

III       Retrocedarea bunurilor rapite Bisericii 

Printr-un rescript adresat lui Anullino[22], proconsulul Africii, in anul 313 imparatul ii porunceste acestuia sa restituie toate proprietatile Bisericii africane confiscate de predecesorii sai.

Un urmator privilegio financiar in favoarea comunitatilor crestine este acela din 321 cind print-o lege se da dreptul tuturor cetatenilor imperiului de a face dispozitii testamentare in favoarea Bisericii[23]. Aceasta lege are o importanta speciala pentru Biserica crestina caci un muribund putea sa-si lase bunurile sale Bisericii. Trebuie precizat ca dreptul roman antic era foarte riguros in privinta redactarii actelor administrative incit eroarea unei silabe producea de iure invaliditatea actului. Imparatul Costantin prin aceasta masura dispenseaza testatatorul, afirmind ca vointa muribundului, chiar daca este exprimata in limba populara comuna, actul testatorului produce efectele juridice prevazute in el[24]. Asa se face ca donatiile in favoarea Bisericii se inmultesc sporind baza economica a comunitatior crestine, Biserica devenind proprietara unei zecimi din pamintul imperiului.

In timpul Sf Ioan Gura de Aur[25], catre sfirsitul sec. IV Biserica din Antiohia era destul de puternica pentru a sustine in intregime sau in parte peste 3000 de vaduve si fecioare consacrate la care se adauga foarte  de multi bolnavi. Imparatul insusi a contribuit cu sume importante de bani pentru sustinerea clerului si constructiilor de biserici. Templele pagine, proprietatile templelor precum si proprietatile ereticilor vor intra in patrimoniu bisericii.

IV       Audientia episcopalis 

Acordul de la Milano a insemnat un moment istoric important in ceea ce priveste raportul dintre stat si Biserica crestina, Roma si splendoarea sa depindeau de bunavointa divina. Din acest moment se poate afirma ca Biserica crestina este si traieste in imperiu.

In dreptul roman jurisdictia eclesiastica n-a fost recunoscuta pina in anul 318 respectiv 321 cind imparatul Constantin confera episcopilor competenta de a fi judecatori in cazurile civile. Institutiile romane intr-o lenta degenerare din cauza coruptiei aproape generalizate vor fi inlocuite cu altele de nuanta crestina. Una din aceste institutii introdusa printr-o lege din anul 318 a fost aceea numita “audentia episcopalis”[26].

Prin respectiva lege li se recunostea episcopilor[27] crestini dreptul de a fi arbitri in chestiuni litigiose. Audientia episcopalis nu este un simplu act de generozitate fata de biserica, prin infintarea acestei institutii, imparatul Constantin spera sa contracareze coruptia devenita de acum proverbiala in tribunalelor civile. Poporul in ansambul lui manifesta rezerve si dubii fata de corectitudinea si obiectivitate magistratilor din tribunalele civile si asteapta dreptatea de la aceste tribunale mai ales ca episcopul cu autoritatea sa putea sa aplice si pedepse spirituale. Pedepsele bisericii, erau in general spirituale si nu puteau sa fie coercitive.Trebuie spus ca tribunalele eclesiastice erau gratuite si vor deveni cu timpul institutii de caritate avind scopul sa apere si sa sprijine poporul sarac impotriva abuzurilor celor bogati[28]. Sf. Ioan Gura de Aur are cuvinte aspre la dresa celor bogati si le aduce acuze pentru faptul de a-i aduce pe cei saraci in fata judecatorilor care din lipsa banilor nu pot sa se apere[29].

Pentru inceput imparatul Constantin cel Mare a legiferat in maniera ca tribunalele conduse de episcopi sa aiba competenta in cauzele civile numai cind cele doua parti erau de acord sa fie judecate de tribunalul bisericesc[30]. Ceva mai tirziu va da o noua constituie prin care stabileste ca tribunalele eclesiastice vor putea sa judece cauzele civile chiar daca una dintre parti nu ar fi fost de acord sa fie judecata de tribunalul eclesiastic[31]. Cu noua lege, sentinta emisa de tribunalul eclesiastic devenea executabila, verdictul era considerat definitiv si nu putea fi modificat prin decizia judecatorului civil.

O constitutie data de Constantin in 333[32] desavirseste pe cele date in 318 si 321. Prin respectiva constitutia se permitea partilor sa abandoneze tribunalul ordinar care era in competenta judecatorilor civili laici si sa se adreseze tribunalului religios bisericesc in baza Lex Christiana [33]. Legea stipula ca ii erste interzis judecatorului civil sa se opuna transferului procesului din sfera civila in cea bisericeasca, in plus hotara ca sentinta judecatoreasca emisa de episcop are aceeasi valoare si forta ca si cea emisa de judecatorul civil[34]. De remarcat ca in tribunalul bisericesc nu exista termenul de “cazut in prescriptie”asa cum era in tribunalul civil, marturia unui singur episcop trebuia sa fie retinuta ca suficienta in argumentarea probelor. In acest context activitatea episcopala in lumina celor prezentate nu poate fi configurata ca fiind arbitrala ci jurisdictionala[35]. Este dificil de stiut care a fost procedura potrivit legislatiei constantiniene. Din Codex Theodosianus, 1, 27 rezulta ca recursul la iudicium episcopalis era admis in orice moment, inainte sau in timpul procesului ordinar desfasurat in fata judecatorului laic.

Din scrisoarea lui Simmachus catre episcopul Ambrozie al Milanului rezulta posibilitatea de a cere si de a obtine ca litigiul sa fie supus cercetarii episcopului chiar daca una dintre parti se opunea. Scrisoarea pune in evidenta un alt aspect si anume ca in Occident partea invinuita avea posibilitatea sa se adreseze judecatorului ordinar iar episcopul nu putea sa se opuna. In scrisoare, Simmachus nu intimplator cerea episcopului Ambrozie de a nu primi litigiile care aveau caracter pecuniar puse impotriva prietenului sau Cecilian ( avea functia de prefect)[36].Punerea in aplicarea a sentintei inapelabile emanata de episcop in calitate de judecator revena autoritatii civile. Sentinta emisa de episcop impotriva partii pagine n-ar fi avut nici-o eficacitate daca autoritatea civila n-ar fi pus-o in aplicare.

Este binecunoscut faptul ca inca de la inceputul crestinismului este introdusa uzanta, potrivit careia litigiile civile dintre membrii comunitatilor crestine trebuiau sa fie rezolvate in interiorul comunitatilor prin arbitrii alesi de comunitatae insasi. Solicitarea se fundamenta pe continutul Epistolei I catre Corinteni[37] a Sf. AP. Pavel. Aceasta norma din Epistola I catre Corinteni coroborta cu preceptele evanghelice[38] va deveni norma canonica pentru comunitatile crestine. Solicitarea ap. Pavel era inspirata din dorinta de a evita ingerintele necrestinilor (paginilor) si totodata de a ascunde eventualele neajunsuri inerente care erau in interiorul comunitailor crestine. Nu dispunem de izvoare care sa ne permita a stabili cu certitudine care a fost influenta arbitrajului sefilor spirituali ai comunitatilor crestine in epoca constantiniana[39]. Nu se cunoaste daca – si pina cind – acest arbitraj a putut sa fie considerat echivalentul arbitrajului facut de sefii spirituali ai comunitatilor ebraice. Referitor la acest ultim aspect unicul act normativ ajuns pina la noi este o constitutie data de imparatii Arcadiu si Honoriu consemnata de Codex Theodosianus[40].

Norma stabilea ca judecata in materie civila emisa de patriarhul evreu sau de oricare alt iudeu devenea executiva prin intermediul functionarilor provinciali avind aceeasi putere ca si sentintele emise de judecatori civili. Evreii nu se supuneau judecatii tribunalelor romane, ei aveau adevarate curti de judecata recunoscute de Roma[41] sau recurgeau la curtea de arbitraj a evreilor din Palestina[42].

Probabil ca Sf. AP. Pavel in solicitarea sa facuta crestinilor in Epistola catre Corinteni s-a ispirat din practica comunitatilor ebraice[43], si in acest sens se poate emite ipoteza ca “audientia episcopalis” isi are originile in precedente ebraici. S-ar putea ipotetiza ca pe cind inca romani nu faceau distinctie intre comunitatea ebraica si primi crestini audientia episcopalis era retinuta ca fiind o institutie proprie poporului evreu[44].

V Institurea duminicii ca zi de odina si de rugaciune. 

In 321 Duminica dies solis[45] este declarata ca zi de odihna si de sarbatoare. Inca de la inceputul crestinismului, crestinii obisnuiau sa se uneasca in aceasta zi definita “ziua Domnului” pentru a sarbatori cu rituri religioase Euharistia si Invierea Domnului. In primele marturii crestine se spune: “Noi sarbatorim cu bucurie prima zi a sapataminii”[46] ziua in care “ viata noastra s-a deschis” sau “In ziua Domnului lasati la oparte orice lucru si reunitiva in biserica”[47]. Iata cum suna textul de recunoastere a duminicii ca zi de odihna:

“Imparatul Constantin. In venerabila zi a soarelui sa se odihneasca magistrati, si cetatenii oraselor, si sa fie inchise toate pravaliile. La tara insa, oamenii sa fie liberi sa-si contine propria munca pentru ca adesea se intimpla ca nu se poate amina treieratul griului sau ingrijirea viei; sa fie asa, de teama ca negind momentul potrivit (just) pentru respectivele munci, sa se piarda momentul oportun stabilit de cer”[48].

In “ziua Domnului”soldatii crestini erau lasati liberi (nu participau la exercitii militare) pentru ca sa poata participa la solemnitatea religiosa in biserici. Constantin – care inca nu facea parte din comunitatea crestina – obisnuia sa rosteasca “in palatul imperial rugaciunile prescrise”. Referitor la aceasta practica Eusebio de Cesarea afirma: ”Si in acest mod si el onora pe Dumnezeu”[49]. Eusebio de Cezarea ne spune ca in acelas timp imparatul a poruncit sa fie respectata si ziua de vineri in memoria mortii lui Hristos. Constantin nu putea sa participe la serviciul divin fiindca nu era crestin, nu era nici macar catehumen in sensul de cum era interpretat la vremea aceea catehumenatul. Pentru a fi putut sa fie integrat in catehumenat era necessar sa participe la rugaciunea comuna, insa la aceasta se ajungea numai dupa ce facea confesiunea si penitenta.

VI Influentele crestinismului asupra legislatiei constantiniene 

Contemporanni sai vorbesc de multimea legilor date de impartul Constantin in acesti termini: “Emana multe legi, unele bune si rationale, cea mai mare parte superflue, foarte multe severe”[50]. Din enuntul legilor sale se poate observa o anumita intentie de a pune limita puterii absolute a statului, imparatul visa sa creeze o justitie demna de firea umana, sa protejeze pe cei nevosi, sa dea fiecaruia ceea ce este al sau si sa nu incurajeze delatiunile. Prin legislatia constantiniana Statul roman “inceteaza de a mai fi un stat religios pagin”[51], Constantin n-a facut crestinismul ca religie oficiala a imperiului insa cu promulgarea legilor precum si cu adoptarea de alte masuri a contribuit enorm la raspindirea sa. Efectul benign al crestinismului in legislatia imperiului Greco-roman este notabil in acest sens:

[1]  Cfr. A. A. T. EHRHARDT, «Some aspects of Constantine’s Legislation», in Studia Patristica 2 (1957) 114-121.

[2]  CTh, 9, 1, 4. “Si quis est cuiuscumque loci ordinis dignitatis, qui se in quemcumque iudicum comitum amicorum vel paLatinorum meorum aliquid veraciter et manifeste probare posi urm.e confidit, quod non integre adque iuste gesi urm.isi urm.e videatur, intrepidus et securus accedat, interpellet me: ipse audiam omnia, ipse cognoscam et si fuerit comprobatum, ipse me vindicabo. Dicat, securus et bene sibi conscius dicat: si probaverit, ut dixi, ipse me vindicabo de eo, qui me usque ad hoc tempus simulata integritate deceperit, illum autem, qui hoc prodiderit et comprobaverit, et dignitatibus et rebus augebo. Ita mihi summa divinitas semper propitia sit et me incolumem praestet, ut cupio, felicisi urm.ima et florente re publica” (325 sept. 17).

[3]  CTh.1.5.1. Imp. Constantinus a. ad Constantium praefectum praetorio. “Edicto omnes provinciales monemus, ut, si interpellantes proprios praesides contempti fuerint, gravitatem tuam interpellent, ut, si id culpa vel neglegentia praesidum admisi urm.um esi urm.e constiterit, ilico ad scientiam nostram referat gravitas tua, quo posi urm.int congrue coerceri”. (325 aug. 29); vezi in CTh.1, 5, 3, scrisoarea adresata prefectului pretoriului in care ii recomanda sa indeplineasca cu scrupulozitate cele decise in lege. Referinta la aceasta dispozitie face si panegiristul Nazario

[4]  CTh.11.30.16. Idem a. ad universos provinciales. “A proconsulibus et comitibus et his qui vice praefectorum cognoscunt, sive ex appellatione sive ex delegato sive ex ordine iudicaverint, provocari permittimus, ita ut appellanti iudex praebeat opinionis exemplum et acta cum refutatoriis partium suisque litteris ad nos dirigat. A praefectis autem praetorio, qui soli vice sacra cognoscere vere dicendi sunt, provocari non sinimus, ne iam nostra contingi veneratio videatur. Quod si victus oblatam nec receptam a iudice appellationem adfirmet, praefectos adeat, ut aput eos de integro litiget tamquam appellatione suscepta. Superatus enim si iniuste appellasi urm.e videbitur, lite perdita notatus abscedet, aut, si vicerit, contra eum iudicem, qui appellationem non receperat, ad nos referri necesi urm.e est, ut digno supplicio puniatur” (331 aug. 1).

[5]  Din lat. rescriptum, rescribere= scriere ca raspuns. In Roma antica, in epoca imperiala rescriptul era actul prin care imparatul isi exprima o parere asupra unor puncte controversate de drept trimise de persoane private sau de instantele de judecata. In primul caz documentele trimise de catre persoane private pentru rezolvare se numeau libelli, preces, supplicationes si contineau o expozitie a faptelor in baza carora imparatul rezolva o problema de drept. Solicitarile facute de magistrati se numau relationes, consultationes, suggestiones iar raspunsul imparatului era numit epistola. Raspunsul juridic nu era dat de imparat ci de juristii care-i avea in preajma sa. In cele mai multe cazuri rescriptul era o aplicatie la legea existenta. Deseori izvoarele de drept civil sau pretorian aveau lacune sau incoerente sau duceau la concluzii nedrepte, in aceasta circumstanta imparatul pronunta decizia cea mai convenabila. Incepind din secolul al II-lea juristii au considerat aceste rescipte ca izvoare de drept. Rescriptul nu poate anula o lege publica cfr. CTh.4.16.1 Imp. Constantinus a. ad Proculum. “Preces et impetrata rescripta non placet admitti, si decisae semel causae fuerint iudiciali sententia, quam provocatio nulla suspendit, sed eos, qui tale rescriptum meruerint, etiam limine iudiciorum expelli”. Constantino et Licinio (319 dec. 26)

[6]  LOUIS–SEBASTIEN LE NAIN DE TILLEMONT, Histoire des empereurs et des autres princes qui ont regné durant les six premiére siècles de l’Eglise, Paris, 1691, 128.

[7]  CTh., 1, 6, 1; cfr. F. GUSTA, Vita di Costantino il Grande Primo imperador cristiano con l’aggiunta di un exame critico soppra diversi punti più principali di questa parte di storia  ed una vera idea della Chiesa in quell’epoca, 152 In 312 in timp ce se gasea la Sardica publica o lege in care interzice ca senatorii spanioli acuzati de a fi savirsit delicte sa fie judecati de prefectul cetatii Romei sau de Imparat asa cum era uzanta. Prin aceasta lege Constantin interzice apelul la Roma si solicita guvernatorului provinciei spaniole Octavian ca judecata sa se faca in provincia respectiva.

[8]  EUSEBIO DI CESAREA, Storia ecclesiastica, III, 10, 15-16; V, 6, 2-4.

[9]  ZOSIMO, Storia nuova, 2,7,2.; D. L. GIOVANNI, «Istituzioni, scienza giuridica, codici nel mondo tardo antico. Alle radici di una nuova storia», Saggi di storia antica, Roma, 2008, 182.

[10]  Panegirici latini, E. GALLETIER, ed., Parigi, 9,2,4-5-.

[11]  EUSEBIUS CAESARIENSIS, «De vita Constantini»,1,6, PG 20.

[12]  LACTANTIUS, Cosi morirono i persecutori, 37,1, 66.

[13]  “Munera publica”, sau “λειτουργίαι”, desemna in lumea romana, in general, obligatiile impuse de catre stat locuitorilor imperiului, in conformitate cu principiul ca o parte din activitatea si patrimoniul (activele) cetateanului romana era datorat statului.

[14] CTh., XVI, 2,10: “Ut ecclesiarum coetus concursu populorum ingentium frequentetur, clericis ac iuvenibus praebeatur immunitas repellaturque ab his exactio munerum sordidorum. Negotiatorum dispendiis minime obligentur, cum certum sit quaestus, quos ex tabernaculis adque ergasteriis colligunt, pauperibus profuturos. Ab hominibus etiam eorum, qui mercimoniis student, cuncta dispendia.. Esse sancimus. Parangariarum quoque parili modo cesi urm.et exactio. Quod et coniugibus et liberis eorum et ministeriis, maribus pariter ac feminis, indulgemus, quos a censibus etiam iubemus perseverare immunes”.

[15]  EUSEBIUS CAESARIENSIS, «Historia ecclesistica», X,7, 1-2, PG 20; A. H. M. JONE, Constantine and the Conversion of Empire, London, 1978, 74; S. CALDERONE, Costantino e il cattolicesimo, Napoli, 2001, 141; D. L. GIOVANNI, Istituzioni, scienza giuridica, codici nel mondo tardo antico, 179.

[16]  In 326 imparatul va promulga o lege in care se va specifica foarte clar ca privilegiile vor fi numai pentru comunitatile catolice, adica ortodoxe, ereticii si schismaticii fiind esclusi de la aceste privilegii, mai putin novatienii fata de care constitutia se arata clementa, ei avind dreptul sa-si pastreze bisericile si cimitirele. cfr. CTh., XVI, 5, 1: „Privilegia, quae contemplatione religionis indulta sunt, catholicae tantum legis observatoribus prodesi urm.e oportet. Haereticos autem atque schismaticos non tantum ab his privilegiis alienos esi urm.e volumus, sed etiam diversis muneribus constringi et subjici.”; CTh., XVI, 5, 2: „Novatianos non adeo comperimus praedamnatos, ut iis quae petiverunt, crederemus minime largienda. Itaque ecclesiae suae domos, et loca sepulcris apta sine inquietudine eos firmiter posi urm.idere praecipimus.” Vezi can. 8 al sinodului I ecumenic de la Niceia care manifesta aceeasi clement fata de novtieni; F. SCAFF, History of the Christian Church, Volume III: Nicene and Post-Nicene Christianity. A.D. 311-600, 83, n. 135

[17]  CTh, XVI, 2, 2: “Qui divino cultui ministeria religionis impendunt, id est hi, qui clerici appellantur, ab omnibus omnino muneribus excusentur, ne sacrilego livore quorundam a divinis obsequiis avocentur”; EUSEBIUS CAESARIENSIS, «Historia ecclesistica», X, 7, 1, PG 20; E. HORST, Costantino il Grande, 227;  F. GUSTA, Vita di Costantino il Grande Primo imperador cristiano con l’aggiunta di un exame critico soppra diversi punti più principali di questa parte di storia  ed una vera idea della Chiesa  in quell’epoca, 97-98.

[18]  CTh XVI, 2, 3: “Cum constitutio emissa praecipiat nullum deinceps decurionem vel ex decurione progenitum vel etiam instructum idoneis facultatibus adque obeundis publicis muneribus opportunum ad clericorum nomen obsequiumque confugere, sed eos de cetero in defunctorum dumtaxat clericorum loca subrogari, qui fortuna tenues neque muneribus civilibus teneantur obstricti, cognovimus illos etiam inquietari, qui ante legis promulgationem clericorum se consortio sociaverint. Ideoque praecipimus his ab omni molestia liberatis illos, qui post legem latam obsequia publica declinantes ad clericorum numerum confugerunt, procul ab eo corpore segregatos curiae ordinibusque restitui et civilibus obsequiis inservire” (320 iul. 18).

[19]  Follies (pl folles) este o moneda de broz avind greutatede circa 10 gr acoperita superficial cu un strat de argint. A fost introdusa de reforma monetatra a lui Diocletian. Cu reforma imparatului Constantin greutatea ei se reduce la inceput la 3,41 gr iar dupa aceea la 1, 7 gr. Pentru mai multe informatii vezi art. lui A. H. M. JONES «The Origin and Early History of the Follis» in The Journal of Roman Studies 49 (1959) 34-38.

[20]  EUSEBIUS CAESARIENSIS, «Historia ecclesistica», X, 6, 1-6, PG 20; ID; Storia ecclesiastica, X, 6, 1, 6, 535, n. 3; «De vita Constantini»,4, 28, PG 20. Salariul personalului bisericesc nu era nimic altceva decit o continuare in mediul crestin a traditiei instaurata de Aurelian prin care preotii templelor pagine primeau o anumita remuneratie; R. L. FOX, Pagani e cristiani, 664; 3 EUSEBIUS CAESARIENSIS, «Historia ecclesistica», X, 6, 1-3; cfr. J. L. MAIER, Le dosier du Donatism I, Berlin 1987, 138 si urm..; K. M. GIRARDET, «Die Petition der Donatisten an Kaiser Konstantin (Frühjahr 313) – historische Voraussetzungen und Folgen», in Chiron 19, 1989, p. 194). Vezi evolutia politicii filo crestina a lui Constantin in. M. SORDI, Il cristianesimo e Roma, Bologna 1965, 396si urm.. (cu o periodizare); T. D. BARNES, «Lactantius and Constantine», in JRS 63, 1973, 44(cu o schema referitoare la acordarea libertatii de cult), acum in Early Christianity and the Roman Empire, London 1984 (VI); ID, Constantine and Eusebius, Combridge – London 1981, 64 si urm.; P. KERESZTS, Constantine. A great christian monarch and Apostle, Amsterdam 1981, 38.; T. CHRISTENSEN, «The so –calles Edict of Milan», in Classica e Mediaevalia 35, (1984) 129 si urm.; J. GAUDEMET, L’Eglise dans l’empire romain au IVe et Ve siécle, Paris, II, 1990, 299.

[21]  S. MAZZARINO, L’impero romano,1956 (partea a doua a tratatului Trattato di storia romana, Roma, 1956, 652 si urm. Imparatul Grazian prin renuntarea la titlul de pontifex maximus elimina si privilegiile si imunitatie preotilor pagini si al vestalelor

[22]  EUSEBIO DI CESAREA, Storia Ecclesiastica X, 5, 15-17, 529-530; P. SCHAFF, History of the Christian Church, Vol. III, 65.

[23]  CTh, 16, 2, 4: “Idem a. ad populum. Habeat unusquisque licentiam sanctisi urm.imo catholicae venerabilique concilio decedens bonorum quod optavit relinquere. Non sint casi urm.a iudicia. Nihil est, quod magis hominibus debetur, quam ut supremae voluntatis, post quam aliud iam velle non possunt, liber sit stilus et licens, quod iterum non redit, arbitrium” (321 iul. 3); cfr. LANE FOX, Pagani e cristiani, 678.

[24] EUSEBIUS CAESARIENSIS, «De vita Constantini», IV, 24, PG 20. J. B. L. CREVIER, Storia degli imperatori romani, vol 18, 128. Succesorii lui Constantin cel Mare, Constanzo si Teodosie II vor renunta la dispensa facuta testatorului de Constantin. Motivul pentru care succesorii sai au intervenit a fost acela ca s-a inceput o adevarata vinatoare de mosteniri in favoarea bisericii si in detrimentul urmasilor – sotie, copii. Pentru a stavili aceata vinatoare din partea clerului imparatul Valentin I intr-un edict din 370 adresat lui Damasus, episcopul Romei, interzice eclesiasticilor sa viziteze vaduvele si orfanii defunctului, care inainte de moarte facuse o donatie bisericii cu “praetextu religionis”.cfr. CTh, XVI, 2, 20: “Ecclesiastici aut ex ecclesiasticis vel qui continentium se volunt nomine nuncupari, viduarum ac pupillarum domos non adeant, sed publicis exterminentur iudiciis, si posthac eos adfines earum vel propinqui putaverint deferendos. Censemus etiam, ut memorati nihil de eius mulieris, cui se privatim sub praetextu religionis adiunxerint, liberalitate quacumque vel extremo iudicio posi urm.int adipisci et omne in tantum inefficax sit, quod alicui horum ab his fuerit derelictum, ut nec per subiectam personam valeant aliquid vel donatione vel testamento percipere. Quin etiam, si forte post admonitionem legis nostrae aliquid isdem eae feminae vel donatione vel extremo iudicio putaverint relinquendum, id fiscus usurpet. Ceterum si earum quid voluntate percipiunt, ad quarum succesi urm.ionem vel bona iure civili vel edicti beneficiis adiuvantur, capiant ut propinqui”. Fata de gestul imparatului Sf Ieronim in Epistola catre Nepotian nu poate sa zica decit ca ii pare rau de aceasta norma dar o meritam. «Epist. LII) ad Nepotianum presbiterum», 2, CSEL, 54:“Nec de lege conqueror, sed doleo, cur meruer-imus hanc legem

[25]  F. SCAFF, History of the Christian Church, Volume III: Nicene and Post-Nicene Christianity, 85 apud Chrys. Hom. 66 in Matt. (VII, 658) I

[26]  Pentru aprofundare vezi Code Thèodosien I-XV, Code Justinien, Constitutions Sirmondiennes, R. DELMAIRE, ed., SCH, Paris, 2009, 541-546; Codex, 1, 4, 39-51; A ROTA, «Episcopalis Audientia», in Enciclopedia Cattolica, V, 1950, 446; vedi anche P. DE FRANCISI, «Per la storia della “episcopalis audientia” fino alla Novella XXXV(XXXIV) di Valentino», in Annali dell’Universita di Perugina, Faculta di giurisprudenza, 30 (1915) 45-47; S. MONCHI ONORY, Vescovi della città (sec. IV-V), Bologna 1933; G. MASI, L’udienza vescovile nelle cause laiche da Constatino ai Franchi, Modena 1939; G. VISMARA, Episcopalis audientia, L’attivita giurisdizionale del vescovo per la risoluzione delle controversie private tra laici nel diritto romano e nella storia del diritto italiano fino al secolo nono, Milano, 1937; ID., La giurisdizione civile dei vescovi (secoli I-XI), Milano, 1995; S. HIERONIMUS, «Ep. 97», PL 22, 789. Episcopii trebuiau sa aplice legea romana in judecarea cauzelor “leges norman teneant veritatis”; G. VIOLARDO, Il pensiero giuridico di Girolamo, Milano, 1937, 242. Legile lui Constantin absorbisera elementul crestin: “Constantinus magnus imperator, tollendae differentiae inter ius romanum et usum forensem audientiae episcoporum orientalium dat” si ca “ius romanum suadente usu forensi audientiae episcopalis chiaritati christianae accomodatur” erau re comandate ca “norma veritatis”.

[27]  CTh.1.27.1. “Imp. Constantinus a. Iudex pro sua sollicitudine observare debebit, ut, si ad episcopale iudicium provocetur, silentium accommodetur et, si quis ad legem christianam negotium transferre voluerit et illud iudicium observare, audiatur, etiamsi negotium apud iudicem sit inchoatum, et pro sanctis habeatur, quidquid ab his fuerit iudicatum: ita tamen, ne usurpetur in eo, ut unus ex litigantibus pergat ad supra dictum auditorium et arbitrium suum enuntiet. Iudex enim praesentis causae integre habere debet arbitrium, ut omnibus accepto latis pronuntiet”

[28]  Archivium Historiae Pontificiae, DE GIANFRANCO BINAZZI, ed., vol.41, Roma , 2003, 28, n. 13. Sf. Ambrozie al Milanului si Fericitul Augustin administrau justitia civila in cadrul Audientei episcopalis. La aceasta institutie de judecata puteau  sa apeleze toti cetatenii nu numai crestinii ci si evreii si paginii.

[29]  JOANNES CHRYSOSTOMUS «Homiliae in Acta Apostolorum», 42,4 PG, 60, 302, «De elemosyna», 6, PG, 51, 269; «Homiliae in Genesim», 41, 1, PG, 54, 435; «Homiliae in Epistolam  ad Romanos», 11, 6, PG, 60, 491.

[30]  Aceasta constitutie prin care imparatul recunoaste episcopilor dreptul de a judeca cauzele civile in tribunalele bisericesti, din pacate s-a pierdut, nu se regaseste in Codex Theodosianus in schimb este menzionata in Codex-ul lui Justinian. Codex, I, 4, 7, 40: ”Si qui ex consensu apud sacrae legis antistitem litigare voluerint, non vetabuntur, sed experientur illius (in civili dumtaxat negotio) arbitri more residentis sponte iudicium. Quod his obesi urm.e non poterit nec debebit, quos ad praedicti cognitoris examen conventos potius afuisi urm.e quam sponte venisi urm.e constiterit”; SOZOMENUS, «Historia ecclesiastica», I, 9, PG 67, 881.

[31]  CTh, 16, 5, 12

[32]  Codex, Sirmondianae. 1 (Imp. Constantinus A. ad Ablabium p(raefectum) p(raetori)o): Sanximus namque, sicut edicti nostri forma declarat, sententias episcoporum quolibet genere latas sine aliqua aetatis discretione inviolatas semper incorruptasque servari; scilicet ut pro sanctis semper ac venerabilibus habeantur, quidquid episcoporum fuerit sententia terminatum. Sive itaque inter minores sive inter maiores ab episcopis fuerit iudicatum, apud vos, qui iudiciorum summam tenetis, et apud ceteros omnes iudices ad exsecutionem volumus pertinere. Quicumque itaque litem habens, sive posi urm.esi urm.or sive petitor vel inter initia litis vel decursis temporum curriculis, sive cum negotium peroratur, sive cum iam coeperit promi sententia, iudicium elegerit sacrosanctae legis antistitis, ilico sine aliqua dubitatione, etiamsi alia pars refragatur, ad episcopum personae litigantium dirigantur. … Omnes itaque causae, quae vel praetorio iure vel civili tractantur, episcoporum sententiis terminatae perpetuo stabilitatis iure firmentur, nec liceat ulterius retractari negotium, quod episcoporum sententia deciderit. Testimonium etiam ab uno licet episcopo perhibitum omnis iudex indubitanter accipiat nec alius audiatur testis, cum testimonium episcopi a qualibet parte fuerit repromisium.

[33]  Particularitatea traducerii locutiuni lex Christiana oferita de H. A. Drake, Constantine and the Bishops. The Politics of Intolerance, Baltimore and London 2000, 322: «to the jurisdiction of the Christian law». Interpretarea acestor cuvinte au dat nastere la opinii diverse. Dupa G. Vismara, Episcopalis audientia, 17, la lex Cristiana ar fi«acel complex de precepte juridice care constituie dreptul canonic»; in timp ce pentru W. Selb, «Episcopalis audientia von der Zeit Konstantins bis zur Nov. XXXV Valentinians III», in Zeitschrift der Savigny-Stiftung für Rechtsgeschichte. Romanistische Abteilung 84 (1967) 58 si M. R. CIMMA, L’‘episcopalis audientia’ nelle costituzioni imperiali da Costantino a Giustiniano, Torino, 1989, 58, intreaga fraza exprima numai posibilitatea de a purta controversa sau litigiul in fata judecatorului crestin, fara nici-o referire la complexul de norme in mod specifice crestinismului.

[34]  EUSEBIUS CAESARIENSIS, «De vita Constantini», 4, 27, PG 20, 1176. Constantin stabileste inapelabilitatea sentintelor emise de episcopi pe considerentul ca slujitorii Bisericii crestine erau de preferat oricarui judecator civil, in alte cuvinte credibilitatea si onestitatea lor nu era pusa la indoiala.

[35]  Cfr. J. Lammeyer, «Die “audientia episcopalis» in Zivilsachen der Laien in römischen Kaiserrecht und in den Papyri, Aegyptus, 1933, 195; G. Vismara, Episcopalis audientia, 26 si urm..; Id., «Ancora sulla “episcopalis audientia” Ambrogio arbitro o giudice?», in Studia et Documenta Historiae et Iuris 53 (1987) 53. 55. 58. 69; Id., La giurisdizione civile dei vescovi (secoli I-X), Milano 1995, 53 si urm..; V. COLORNI, Legge ebraica e leggi locali. Ricerche sull’ambito di applicazione del diritto ebraico dall’ epoca romana al sec. XIX, Milano, 1945, 127 si urm.. Cu toate acestea jurisdictia episcopului vine recunoscuta numai in Occident; J. Gaudemet, L’Église dans l’Empire romain (IVe-Ve siècles), 230 si urm.; M. R. CIMMA, «A proposito delle “constitutiones Sirmondianae», in Atti dell’Accademia Romanistica Costantiniana. X Convegno internazionale, Napoli 1995, 381; F. PERGAMI, «Giurisdizione civile e giurisdizione ecclesiastica nella legislazione del Tardo impero», in Processo civile e processo penale nell’esperienza giuridica del mondo Antico, Atti del Convegno in memoria di A. Biscardi. Siena, Certosa di Pontignano, 13-15 dicembre 2001 (collana della Rivista di diritto romano http://www.ledonline.it/ rivistadirittoromano/ attipontignano.html), 361 n. 129.

[36]  SIMMACHUS, Ep. 3.36, PL 18, 209: (Symmachus Ambrosio) Filius meus Caecilianus vir clarisi urm.imus, qui nunc communis patriae gubernat annonam, certo cognovit indicio, adversarium suum Pyratam nomine, vel ejus procuratorem, spem tui favoris hausisi urm.e. Negavi solere te recipere in tuam curam pecuniarias actiones. Ille tamen, ut est hominum plerumque supervacua trepidatio, consentaneas sanctis moribus tuis de me litteras postulavit. Non abnui operam facilia et justa poscenti. Summa est igitur impositi mihi muneris, contra absentem civem, simulque districtum publicis curis, non sinas quidquam de justitia tua sperare praesidium. Sunt fora, sunt leges, sunt tribunalia, sunt magistratus, quibus litigator utatur salva conscientia tua. Vale. Scrisoarea a fost amplu studiata de G. Vismara, Ancora sulla ‘episcopalis audientia’ (Ambrogio arbitro o giudice?), 53. 65.  De observat ca acelas Simmachus subliniaza ca episcopul Ambrozie refuza sa judece cauzele pecuniare. De altfel el se exprima in mod explicit afirmind ca “licet … silere in negotio duntaxat pecuniario”. “De oficium ministerium, 2, 24, 125, PL 16, 136.

[37]  I COR., 6, 1-7: “Indrazneste, oare, cineva dintre voi, avand vreo para impotriva altuia, sa se judece inaintea celor nedrepti si nu inaintea celor sfinti? 2. Au nu stiti ca sfintii vor judeca lumea? Si daca lumea este judecata de voi, oare sunteti voi nevrednici sa judecati lucruri atat de mici? 3. Nu stiti, oare, ca noi vom judeca pe ingeri? Cu cat mai mult cele lumesti? 4. Deci daca aveti judecati lumesti, puneti pe cei nebagati in seama din Biserica, ca sa va judece.
5. O spun spre rusinea voastra. Nu este, oare, intre voi nici un om intelept, care sa poata judeca intre frate si frate?
6. Ci frate cu frate se judeca, si aceasta inaintea necredinciosilor? 7. Negresit, si aceasta este o scadere pentru voi, ca aveti judecati unii cu altii. Pentru ce nu suferiti mai bine strambatatea? Pentru ce nu rabdati mai bine paguba?”Cfr. de asemenea Didascalia Apostolorum 2, 6. Un tratat care dateaza foarte probabil din sec. III ne face cunoscut ca litigiile intre crestini erau rezolvate de catre episcop; Episcopii Teodor de Mopsuesia si Teodoret de Cir (sec IV-V) interpreteaza pasajul din Epistola I catre Corinteni a Sf. AP. Pavel ca o invitatie [crestini erau invitati sa-si rezolve litigiile in sinul comunitatii] si nu ca o obligatie: THEODORETUS, MOPSUESTENUS, “Ad Corinthios”. 6, PG 66, 881. 884; THEODORETUS CYRI, “Ad Corinthios” I, 6 PG 82, 264. Referitor la pasajul din I Corinteni in timpurile moderne vezi O. DILIBERTO, «Paolo di Tarso, ‘I ad Cor.’, VI, 1-8, e le origini della giurisdizione ecclesiastica nelle cause civili», in Studi Economico-Giuridici. Università di Cagliari. Pubblicazioni della Facoltà di Giurisprudenza 49.1, 1978-1979, 183 si urm.. Invitatia apostolului Pavel esta calificata ca fiind obligatie de S. RICCOBONO, «L’influsso  del Cristianesimo sul diritto romano», in Atti del Congresso Internazionale di diritto romano (Bologna e Roma XVII-XXVII aprile MCMXXXIII), II, Roma, Pavia 1935, 78.

[38]  Mt. 18.

[39]  Comunitatile crestine inca de la inceput au avut o organizare democratica cfr. F. DE MARTINO, Storia della costituzione romana, V, II ed., Napoli 1975, 41, 58; G. JOSSA Il cristianesimo antico. Dalle origini al concilio di Nicea, Roma, 58. Solutionarea controverselor intre credinciosi nu era in mod necesar incredintata sefilor spirituali. Cu toate acestea in decursul primelor doua secole biserica crestina se organizeaza avind o structura de tip monarhic, episcopul devenind figura marcanta a comunitatii, el intruchipind persoana plina de intelepciune indicata de ap. Pavel, capabila sa mentina pacea si ordinea in interiorul comunitatii. Pentru aprofundare vezi O. DILIBERTO, «Paolo di Tarso, ‘I ad Cor.’, VI, 1-8, e le origini della giurisdizione ecclesiastica nelle cause civili»,  218.

[40]  CTh. 2.1.10: “Iudaei Romano et communi iure viventes in his causis, quae non tam ad superstitionem eorum quam ad forum et leges ac iura pertinent, adeant sollemni more iudicia omnesque Romanis legibus inferant et excipiant actiones: postremo sub legibus nostris sint. Sane si qui per conpromisi urm.um ad similitudinem arbitrorum, apud Iudaeos vel patriarchas ex consensu partium in civili dumtaxat negotio putaverint litigandum, sortiri eorum iudicium iure publico non vetentur: eorum etiam sententias provinciarum iudices exsequantur, tanquam ex sententia cognitoris arbitri fuerint adtributi”. Aceeasi constitutie este inserata in Codex-ul lui Justinian 1.9.8, cu unele modificari; vezi in acest sens G. FERRARI DELLE SPADE, «Giurisdizione speciale ebraica nell’impero romano cristiano» in Scritti in onore di C. Ferrini pubblicati in occasione della sua beatificazione, I, Milano 1947, 239 si urm.; B. BIONDI, Il diritto romano cristiano, I. Orientamento religioso della legislazione, Milano 1952, 337 si urm..

[41]  Vezi de exemp.: J. JUSTER, Les Juifs dans l’Empire Romain. II. Leur condition juridique, économique et sociale, Paris 1914, 37. 96. 110 si urm..; G. VISMARA, Episcopalis audientia. L’attività giurisdizionale del Vescovo per la risoluzione delle controversie private tra laici nel diritto romano e nella storia del diritto italiano fino al secolo nono, Milano 1937, 4.; V. COLORNI, Legge ebraica e leggi locali. Ricerche sull’ambito d’applicazione del diritto ebraico in Italia dall’epoca romana al secolo XIX, Milano 1945, 103 si urm..; A. MORDECHAI RABELLO, «Sui rapporti fra Diocleziano e gli Ebrei» in Atti dell’Accademia Romanistica Costantiniana. II Convegno internazionale, Perugia 1976, 180, 195 si urm.; ID., «Jewish and Roman Jurisdiction» in An Introduction to the History and Sources of Jewish Law,  N. S. HECDHT, B.S. JACKSON, S.M. PASI URM.AMANECK, D. PIATTELLI, A.M. RABELLO, ed., Oxford 1996, 153 si urm.; M. SIMON, Verus Israel. Étude sur les relations entre chrétiens et juifs dans l’empire romain (135-425), Paris, 1983, 158.

[42]  Vezi A. AMANIEU, «Arbitrage», in Dictionnaire de Droit Canonique, I, Paris, 1935, 864; B. CPHEN, «Arbitration in Jewish and Roman Law» in Revue Internationale des Droits de l’Antiquité 5 (1958) 165 si urm.; ID., Jewish and Roman Law. A Comparative Study. II, New York 1966, 651 si urm.

[43]  P. de FRANCISI, Per la storia dell’episcopalis audientia. Fino alla Nov. XXXV (XXXIV) di Valentiniano, in Annali della Facoltà di Giurisprudenza di Perugia (Scritti O. Scalvati) 30, 1915-1918, 49; A. AMANIEU, «Arbitrage», 864; G. VISMARA, Episcopalis audientia, 4; V. OLORONI, Legge ebraica e leggi locali, 122 s. Vezi de asemenea M.R. CIMMA, L’’episcopalis audientia’’ nelle costituzioni imperiali da Costantino a Giustiniano, Torino 1989, 31 Si urm. Autoarea sustine ca arbitrajul ar fi fost praticat si ar fi fost protejat in comunitatea ebraica de ordinamentul roman. In plus cercetatoarea sustine ca imparatul Constantina insusi a atribuit puteri judecatoresti episcopilor tinind cont de rolul jucat de patriarhul evreilor (78).

[44]  G. VISMARA, «Episcopalis audientia. L’attività giurisdizionale del Vescovo per la risoluzione delle controversie private tra laici nel diritto romano e nella storia del diritto italiano fino al secolo nono» in Studia et Documenta Historiae et Iuris 13-14, 1947-48, 358; J. LAMMAYER, «Die ‘audientia episcopalis’» in Zivilsachen der Laien in römischen Kaiserrecht und in den Papyri, Aegyptus 13.1, 1933, 194; F.J. CUENA BOY, L ‘episcopalis audientia’ 2, 15 si urm. Cfr. J. GAUDEMET, L’Église dans l’Empire romain (IVe-Ve siècles), Paris,1958, 231. Fiind privilegiile curtii ebraice mai apropiate, acestea vor servi ca model pentru crestini, totusi, «la comparaison des deux législations ne ferait d’ailleurs pas apparaître que des analogies».

[45]  Constantin numeste duminica ziua soarelui, nume ce nu putea sa ofenseze urechile supusilor lui pagini cfr. E. HORST, Costantino il Grande, 229. Constantin nu foloseste formula consacrata de crestini “ziua Domnului” ci dies Solis adica ziua soarelui. Prin formula respectiva legea era valabila pentru toti, chiar si pentru cetatenii si soldati necrestini. Crestinii la acea vreme constituiau numai o minoranta; J. BURCHARDT, L’età di Costantino il Grande,371.

[46]  IGNATIUS ANTIOCHENUS, «Ep. ad Magnesios», XI, 1, PG 5.

[47]  La Didache, II, 59, 2, U. MATTIOLI, ed., Ancona, 1965.

[48]  CTh, 2,8,1; Codex, 3,12,2: Imperator Constantinus.Omnes iudices urbanaeque plebes et artium officia cunctarum venerabili die solis quiescant. ruri tamen positi agrorum culturae libere licenterque inserviant, quoniam frequenter evenit, ut non alio aptius die frumenta sulcis aut vineae scrobibus commendentur, ne occasione momenti pereat commoditas caelesti provisione concessa”. Const. A. Helpidio.<a 321 PP. V NON. MART. CRISPO II ET CONSTANTINO II CONSI URM..; H. DӦRRIES, Costantin der Große, «Urtban-Bucher», 29 (1958) 90

[49]  EUSEBIUS CAESARIENSIS, «De vita Constantini», IV, 18-20, PG 20 compar cu SOZOMEN, I. 8; cfr. P. SCHAFF, History of the Christian Church, Vol. III: Nicene and Post-Nicene Christianity. A.D., 311-600, 2002, 71. Mai tirziu, succesorii lui Constantin cel Mare au interzis colectarea de impozite (368 si 386) in zi de duminica precum si reprezentatiile teatrale si cele de circ (386 si 425) Legea impotriva inchiderii teatrelor si spectacolelor din 425 in CTh XV, 7, I,5: «Omni theatrorum atque circensium voluptate per universas urbes [..] denegata, totae Christianorum ac fidelium mentes Dei cultibus occupentur».

[50]  EUTROPIO, X, VIII, Compendiu di storia romana, A. RESTA BARRILE ed., Bologna, 1926, 128.

[51]  H. KRAFT, «Konstantin del Große» in Wege der Forschung, (131) 66.