Biserica in dubla sa calitate de societate si comunitate. Liberul arbitru si consecintele sale. Pedeapsa si penitenta

Biserica, ca societate si comunitate[1] perfecta si vizibila in aceata lume[2] intocmai ca si societatea civila si-a urmat si isi urmareste scopul sau principal: salvarea sufletelor membrilor sai, avind in structura sa toate elementele necesare pentru indeplinirea scopului sau potrivit principiului ciceronian “ubi societas, ibi ius”(unde este societatea, acolo este dreptul).

In organizarea sa, ea a urmat modelul societatii civile, insa avind ca baza principii proprii de conducere, fiind inzestrata cu mijloace capabile care sa-i asigure uniunea sa vizibila si sociala. In aceasta lume ea continua invatatura Intemeietorului Sau, Iisus Hristos, si  prin activitatea sa sacramentala de sorginte apostolica duce poporul crestin spre destinul sau supranatural[3].

Ca societate umana, organism social si corp viu compusa din elemente divine si umane, Biserica militanta de pe pamint se conduce prin legi si prin  canoane. Toate aceste elemente au rolul de a reglementa relatiile intre membrii sai pe de o parte, si pe de alta parte de a-si reglementa pozita sa in raport cu alte entitati. Pentru as indeplini scopul sau, Fondatorul divin a creat ierarhia ecclesiastica compusa din episcopi, preoti si diaconi[4] .

Puterea legislativa si judecatoreasca a Bisericii este justificata de structura sa de organism social autonom, iar pentru indeplinirea scopului sau nu poate sa fie lipsita de elementul juridic, chiar daca natura sa este in mod esential spirituala si harismatica.

Puterea “coercitiva” a Bisericii nu este in contrast cu natura sa pentru ca Biserica nu are numai o structura spirituala, ci si una externa si sociala care solicita in mod evident necesitatea unui ordinament juridic[5].

Puterea sa legislativa si judectaoreasca este exercitata numai asupra membrilor sai[6], calitatea care se dobindeste prin Taina Botezului, si se pierde prin pedeapsa escomunicarii[7]. In dubla sa calitate de comuniune si societate, Biserica are norme specifice pentru mentinerea ordinii si diciplinei in interiorul sau, si in consecinta regulile si obligatiile impuse de autoritaea competenta trebuie respectate de toti.

Acest complex de norme, de legi este izvorit din norma suprema, astfel incit fiecare regula sau fiecare lege este o determinare din norma suprema, in alte cuvinte norma suprema este o parte costitutiva a unei legi bisericesti. Orice inclacare a unei legi particolare poate fi considerata o inclcare a normei supreme sau un obstacol vis-à vis de exigenta ce decurgee din ea. In caz de inclacare, Biserica intervine pentru restabilirea ordinii in comunitate si pentru sanctionarea vinovatului sau vinovatilor.

Canonistul L. Chiappetta[8] in acest sens spune ca: “Pedepsele canonice nu sint destinate a crea in Biserica pur si simplu o ordine externa, un scop in sine, ci ele sint mijlocul de care Biserica se foloseste pentru a ghida in mod eficient constiintele credinciosilor  si ale slujitorilor in respectarea standarelor crestine, si de a facilita realizarea scopului final  – salvarea sufletului –  caci respectivele norme au menirea de a preveni acele fapte, care pot da scandal si induce pe altii sa actioneze impotriva legii”.

In cazul savirsirii unei fapte avind o conotatie negativa, pedeapsa aplicata vinovatului nu este nimic altceva decit un mod de a restabili atit societatea, in conditiile ei, cit si subiectul in participarea sa in totalitate la viata societatii dind valoare normei supreme.

Canonistul G. Pace intr-o argomentare silogistica defineste obligativitatea pedepsei afirmind ca: “Este necessar ca cel care nu face ceea ce i se cere pentru obtinerea unui anumit bun sa fie privat de el. Daca ar fi fost doar obligatia de a obtine acel bun, neindeplinind-o se face vinovat, insa cel care il lipseste de acel bun este pedeapsa. Pedeapsa este consecinta necesara pentru dezordinea produsa de culpa. Vina fara pedeapsa este dezordine, de indata ce se aplica pedepasa se restabileste ordinea. Este drept ca eu sa fiu privat de un bun pe care eu in mod spontan il resping. Nu am niciun drept asupra acelui bun. Trebuie sa platesc pentru vina mea[9].

 Liberul arbitru si consecintele sale 

Liberul arbitru este considerat ca baza a imputabilitatii. Omul ca fiinta spirituala, in conformitate cu natura sa, inzestrat cu ratiune si vointa, poseda libertatea de a alege in savirsirea actiunilor  sale. Inzestrat de Creator cu ratiune si vointa libera, fiinta umana are capacitatea de a reflecta si de a alege intre diferitele posibilitati, fara ca sa fie de acestea obligat[10]. “Viata si moarte ti-am pus eu astazi inainte, si binecuvintare si blestem. Alege viata” (Dt 30,19); “Iata, eu astazi ti-am pus inainte  viata si moartre, binele si raul” (Dt 30,15); “Daca voiesti sa fi desavirsit, du-te vinde averea ta , da-o saracilor, si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-mi” ( Mt. 19, 21).

Individul, in virtutea liberului sau arbitru este stapanul actelor sale, si in acelas timp responsabil de alegerea sa, fiind, fie recompensat in cazul in care actele sale sint conforme cu legea, sau sanctionat in cazul in care actele sale sint contrare legii, pentru ca el are constiinta de a fi actionata in mod liber.

Inafara liberului arbitru, omul are de asemenea o constiinta morala care este vocea lui Dumnezeu in sufletul sau, care il sfatuieste sa implineasca normele legii morale. Omul se naste cu aceasta constiinta morala care este de origine divina, pentru ca atunci cind Dumnezeu l-a creat pe om i-a dat in germene judecata binelui si raului, adica procesul de constiinta. Responsabilitatea actelor pe care omul le savirseste si in general intregul sisitem de morala au ca fundament inderogabil posibilitatea omului de a face, sau de a nu face, de a face binele sau mai de graba raul, intr-un cuvint de a directiona in mod liber propriile sale actiuni.

Omul inainte de a actiona este pus in fata unei alegeri, in fata unei alternative intre un comportament negativ si pozitiv, intre bine si rau si in consecinta de alegerea sa va avea binecuvintarea, adica viata, sau blestem adica moartea, pentru ca el a ales in mod voluntar si in cunostinta de cauza.

Cu atitudinile sale ce exprima un act de vointa, omul are capacitatea si posibilitatea de respectare sau de violare a legii, si pentru acest motiv faptele sale ii sunt sau nu imputabile[11]. Intra-adevar, fara libertate nu exista imputabilitate si fara imputabilitate nu se poate vorbi nici de vinovatie, nici de delict[12]. Constiinta umana si judecta sau dreptatea lui Dumnezeu sint martorii imputabilitatii morale cum marturiseste fer. Augustin in operele  sale. Pentru a elimina din sine constiinta culpei care-l umilea el incerca sa se convinga ca nu el era cel ce comitea pacatul sau delictul ci altceva diferit care exista in el[13].

Constiinta de a fi liberi ne determina sa admitem ca sufletul nostru rational si liber este dat de Dumnezeu in momentul in care suntem zamisliti si prin urmare marturia constiintei ne conduce la afirmarea existentei liberului arbitru. Fara libertatea vointei, nu ar fi rezonabil sa credem ca un om ar putea fi capabil de un merit sau nu. In aceste circumstante Fer. Augustin spune ca liberul arbitru ofera posibilitatea de a pacatui sau de a nu pacatui[14].

In gindirea crestina, viata morala se actualizeaza in interioritatea persoanei prin alegerea libera a binelui sau a raului. Vointa binelui este libera adeziune catre Dumnezeu si catre legea sa, in timp ce vointa raului este libera aversiune catre Dumnezeu ca o violare morala. A trai impotriva naturii sau dupa natura implica in mod necessar o sanctiune imediata, naturala, care da fie confortul, fie remuscarea.

Durerile vietii pamintesti in crestinism, sint vazute ca pedepse ale pacatului atit al celui original cit si al celui actual “malum poenae”, in care sanctiunea morala urmeaza direct -“malum culpae”- persoanei[15].

Liberul arbitru sau vointa libera este cea mai nobila si esentiala facultate a spiritului uman, si pentru ca vointa este libera din ea izvorasc toate activitatile morale. Ea este izvorul si conditia sine qua non a moralei si la rindul sau asigura adevarata libertate[16]. Putem spune ca numai admitind responsabilitatea morala a omului putem concepe dreptatea divina, fiind Dumnezeu autorul ordinii morale. Fiecare pacat si fiecare delict este o turburare sau o dezordine morala care este imputabil in mod exclusiv fiintei umane rationale.

Un delict in sens juridic nu este conceput fara o lege care sa-l prevada ca atare. Nu orice violare a legii constituie un delict ci numai violarea unei norme penale: “daca o incalcare a legii nu este delict si prin urmare pedepsit prin lege ea este totdeauna un pacat si supus normelor canonice pe alta cale, acea penitentiala”[17]. Violarea unei legi care nu face parte din dreptul penal poate fi culpa morala, adica pacat grav sau usor, insa nu delict in sens canonic. Imputabilitatea e juridica numai atunci cind subiectul, autor liber si constient al actelor sale, trebuie sa raspunda in fata forului extern, adica in fata Consistoriului de judecata din cauza incalcarii unei dispozitii stabilite de legea penala[18] .

Actele interne nu au nicio semnificatie juridica chiar daca aceste sunt pacatoase, ele fiind subiectul Tainei Spovedaniei. Morala crestina inca de la inceut a asezat elementul fundamental al delictului in dolus (inselatorie) si in culpa delicventului asa cum se exprima parintii bisericii in diferite ocazii[19] . Vina in legislatia canonica  este conceputa ca ignorarea voita  a unei norme de conduita care are un efect accidental de dauna sau pericol pentru bunurile sau interesele juridice ale altuia sau altora[20].

 

Pedeapsa si penitenta

 

In perioada apostolica, sanctiunea bisericeasca are un caracterul eminamente pastoral, neputindu-se discuta de o pedeapsa in sensul tehnic al cuvintului asa cum va fi ulterior, in aceasta perioada sanctiunea imbraca haina penitentei[21]. In acest sens corecțiile erau făcute în particular, apoi in  prezența martorilor, și în cele din urmă în cazul în care raufacatorul sau cel care incalca legea  nu se indrepta  era supus adunarii bisericesti[22] .

In ceea ce priveste aplicarea sanctiunilor, competenta o aveau aceia care  aveau puterea de a lega sau de a deslega atit in forul interior prin Taina Marturisirii cit si  in forul extern. In forul extern sanctiunile erau aplicate de catre Tribunalul bisericesc         care judeca pacatele, si le trata in conformitate  cu normele de dreptate si de caritate[23].

Trebuie precizat ca sancțiunile ecleziastice, aplicate prin decizia Tribunalului ecleziastic, nu șterg păcatele comise în sens dogmatic, iar păcatele comise de delicvent  nu cad in prescriptie așa cum se întâmplă in actiunea delictuasa [24]. Pedeapsa în dreptul ecleziastic ca o consecinta a unei fapte delictuoase  nu încetează cu pocăința, ci solicita  intervenția autorității competente[25].

După perioada apostolică, urmând exemplul Apostolilor, Biserica a început să pună în aplicare opera de penitență. Din aceasta perioada nu exista colecții de legi sau de decrete privind disciplina Bisericii, insa cu toate acestea sunt universal în vigoare anumite comportamente, care au o funcție de reglementare mai mult sau mai puțin obligatorie.

De exemplu, Sf. Policarp[26], episcop al Smirnei și ucenic al Apostolilor, în Scrisoarea către Filipeni îndeamnă comunitatea Bisericii din Filipi, să-l trateze pe fratele care a gresit cu duh crestin, pentru ca o astfel de solicitudine fata de cel care greseste aduce avantaje spirituale, atit pentru el cit și pentru comunitate. In gindirea Sf. Policarp, bazata pe învățătura Evangheliei, se poate observa în mod clar finalitatea  pedepsei, atit în ceea ce privește profilul individual cit si comunuitar.

Sf. Ciprian[27] , în Epistola sa către Rogazian, expunând învățătura sa privind sancțiunile ecleziastice, zice că acestea constau în interzicerea de a participa la  comuniunea creștină sau interzicerea de  exercitare a  functiunilor ecleziastice. În ceea ce privește atitudinea de nesupunere si de indrazneala a  clericului neascultator, solicită ca acesta sa fie depus sau sa se abtina de la exercitarea functiunilor ecleziastice.

Treptat in disciplina bisericeasaca, alaturi de elementele ecleziastice de drept vor intra si elemente de drept civil, care trebuiau sa justifice sentinta de escludere a vinovatului sau vinovatilor din viata comunitatii. Este dificil de stiut care era procedura de urmat pentru cauze delictuoase,  si care era procedura unui proces ce se concretizeza cu penitenta[28].

De exemplu, in canoanele Sf. Vasile cel Mare “poena canonica” nu este nimic altceva decit o “penitenta pubblica“, care la vremea aceea era singura modalitate  de a impune o „poena canonica”, si care la epoca respectiva constiuia un adevarat sistem[29].

Sfintele canoane din primul mileniu, fac diferenta intre pedepsele aplicate clericilor si pedepsele aplicate laicilor. Pedepsele aplicate laicilor nu sint pedepse in sensul strict ci sint „poenitentiae” – „έπιτιμίαι[30], in timp ce pedepsele aplicate clericilor, sint vazute ca devarate pedepse in sensul strict al cuvintului si mult mai grele decit cele aplicate credinciosilor,  pentru ca abaterile si delictele savirsite de clerici ii scandalizeaza[31] pe crestini. “Vai lumii din pricina smintelilor! Ca smintelile trebuie sa vina , dar vai omului aceluia prin care vine sminteala”(Mt. 18.7; Lc. 17.1).

De exemplu, Sf. Vasile cel Mare  condamna delictul de adulter comis de un cleric prin indepartarea din comunitatea ecleziastica subliniind: „Acest lucru este benefic pentru siguranța Bisericii și să nu dam ocazie ereticilor să vorbească împotriva noastră că permitem aceste pacate cu scopul de a-i atrage pe altii linga noi”[32]. Un cleric (episcop, preot, diacon) nevrednic este întotdeauna un pericol atât pentru Biserică, cit  și pentru stat, adica pentru  societatea civilă, insa „pentru stabilirea pedepsei, pentru o determinata conduita  este totdeuana necesara interventia autoritatii competente”[33].

Pedeapsa (τιμωρία) în dreptul canonic are o semnificație specială, deoarece scopul său nu este taxativ[34] așa cum se întâmplă în legislația civilă. În dreptul canonic delictul  si pedeapsa au o natură diferită fata de conceptul analogic din ordinamentul civil[35]. Nu există in dreptul canonic sancțiuni represive și sanctiuni preventive: toate sancțiunile au în acelas timp un aspect preventiv și un aspect represiv[36].

Potrivit disciplinei ecleziastice vechi si actuale, toate sancțiunile ecleziastice constau în privarea de un bun spiritual (de ex: primirea tainelor)[37], privarea de a participa  la comuniune bisericească pentru o anumită perioadă de timp sau pentru totdeauna (de ex: indepărtarea dintr-o functie, revocarea unui titlu onorific, etc.). Scopul acestor interdicții este pur și simplu de a restabili ordinea și armonia în Biserică. Se impune sa se faca distincție între poena  și poenitentia  pentru că prima are un caracter penal și va fi impusă printr-un proces legal sau o hotărâre judecătorească în forul extern, iar a doua este administrata de către duhovnic, prin Taina Spovedaniei în forul  interior.

Pedeapsa in Biserica de Orient  a avut din totdeuna un caracter  medicinal fata de Biserica Occidentala unde alaturi de pedepsele medicinale se gasesc si pedepsele espiatori[38]. În duhul dragostei fata de Dumnezeu si fata de aproapele vinovatul nu este doar un corp de segregare  sau de mortificare,  ci este mai ales un suflet de reconciliere cu Dumnezeu, cu societatea  si cu sine insusi[39].

Funcția pedepsei canonice în Biserica de Răsărit este în mod esential  pastorală, avind scopul de a restabili[40] armonia între autorul infracțiunii și comunitatea credincioșilor perturbata de comportamentul ilicit al acestuia. În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur afirma ca rolul pedepsei este pedagogic, patern si corectiv[41] iar scopul ei este schimbarea inimii ofensatorului[42].

Sanctiunile canonice[43] nu sint altceva decit mijloace de care se foloseste Biserica pentru calauzirea in mod eficace a constiintei credinciosilor, in observarea normelor crestine interzicind acele fapte care pot sa dea nastere scandalului si sa impinga pe altii sa actioneze impotriva legii. Fiecare lege are o sanctiune de ordin moral, fiecare lege obliga in consecinta iar cine o incalca isi atrage o vina si evident o pedeapasa.

In practica, inainte de aplicare unei pedepse se incearca o oarecare tamaduire a vinovatului si daca nu se reuseste se ajunge la penitenta  si in cele din urma se recurge la pedeapsa  care in prima parte este medicinala iar apoi vindicativa .

In aplicarea unei sanctiuni se vor observa circumstanțele agravante și atenuante. Printre circumstanțele atenuante se numără:

  1. a) mărturisirea delictului comis de catre delicvent;
  2. b) în cazul prejudiciului material, repararea prejudiciului etc.

Circumstanțele în aceasta situatie reduc imputabilitatea  chiar daca ea este grava[44].

Printre circumstanțele agravante se numără: nepocainta  delicventului precum și consecințele actului comis pentru comunitatea bisericeasca .

 

[1] Toti membrii sai sint uniti intre ei prin Taina Botezului si au in comun un patrimonio de bunuri, si toti participa impreuna la la misterul mintuirii. Ca societate, unii dintre membrii sai sint chemati sa desfasoare o misiunea de conducere in interiorul Bisericii.

[2]  cfr. GS IV, 40; LG I, 8; II, 9 in Documenti del Concilio Vaticano ΙΙ, Torino, 1987, 214. 153-157. 159-163; GENNADIOS, Tesori di Spiritualità e Pastorale Ortodossa, Atene, 2008, 19; J. KARMIRIS, L’Ecclesiologia dei Tre Gerarchi, Atene, 93; LEONE XIII, «Ep. encycl. Immortale Dei» (1885) in DENZ, 1110-1101; P. HUIZING, «De dèlits et des peines», Concilium 28 (1967) 106; A. BORRAS, Le sanctions dans l’Eglise commentaire des Canons 1311-1399, Paris, 1990, 208. can. 7 § CCEO.

[3]  S. AGOSTINUS, «De civitate Dei», XIX, 17, PL 41: “societas fruendi Deo jet indice in Deo; quo cum ventum fuerit non erit vita mortalis sed plane certeque vitalis”.

[4] J. KARMIRIS, L’Ecclesiologia dei Tre Gerarchi, 93-94.

[5]  cfr. CHIAPPETA, Il Codice di diritto canonico, II, 425.

[6] Statautul pentru organizarea fi functionarea Bisericii Ortodoxe Romane (Statut BOR),  Art. 1 – Biserica Ortodoxă Română este comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici, monahi şi mireni, constituiţi canonic în parohii şi mănăstiri din eparhiile Patriarhiei Române aflate în interiorul şi în afara graniţelor României, care mărturisesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei

1490 CCEO: “Sono tenuti alle leggi meramente ecclesiastiche i battezzati nella Chiesa cattolica o in essa accolti e che hanno sufficiente uso di ragione e, se non è espressamente disposto diversamente dal diritto, che hanno compiuto il settimo anno di età”.

[7]  Can. 1431 §1 CCEO: “Coloro che sono puniti con la scomunica minore sono esclusi dal ricevere la Divina Eucaristia; inoltre possono essere esclusi dalla partecipazione alla Divina Liturgia, anzi anche dall’ingresso della Chiesa, se in essa viene celebrato pubblicamente il culto divino”; La scomunica minore prevista dal can. 1431 CCEO è analoga all’interdetto del can 1332 CIC (1983).

[8]  CHIAPPETA, Il Codice di diritto canonico, II, 426: “Le sanzioni canoniche non intendono creare nella Chiesa un semplice ordine esterno, fine a se stesso, ma sono il mezzo di cui la Chiesa si serve per guidare efficacemente la coscienza dei fedeli nell’osservanza delle norme cristiane e facilitare il conseguimento dei fini a cui le dette norme tendono impedendo quei fatti che possono dare scandalo e indurre altri ad agire contro la legge”; can. 2215 CIC (1917): Poena ecclesiastica est privatio alicuius boni ad delinquentis correctionem et delicti punitionem a legitima auctoritate inflicta”. [Pedeapsa bisericeasca este privarea de un oarecare drept data de legitima autoritate pentru corectare delicventului sau sanctionarea delictului].

[9]  G. PACE, Le leggi mere penali, Torino, 1947, 69. “È necessario che chi non faccia quanto è richiesto per ottenere un certo bene resti privo. Se era doveroso ottenere quel bene, il non fare fu colpa; il restarne privo fu pena. La pena è la conseguenza necessaria al disordine della colpa. [..]. La colpa senza pena è disordine; appena sopraggiunge la pena torna l’ordine: [..] E’ giusto che io sia privo del bene che io spontaneamente lo rigettato. Non ho diritto a quel bene :Deve scontare la mia colpa”

[10]  Sf. IERONIM scriind sub natura imputabilitatii in «Dialogus adversus Pelagium», PL 23, 517-518 si in «Lettera 132 ad Ctesiphontem», PL 22, 1147, si urm. demonstreaza existenta liberului arbitru afirmind ca:“..liberium arbitrium in eo tantum est, ut velimus cupiamus, et placitis tribuamus assensam” (PL 23, 606); Exista si alte locuri in opera sa unde el se pronunta in aceeasi maniera. cfr. «Ep. 133», PL 22, 1158: “Frustra blasphemas et ignorantium auribus ingeris nos liberium arbitrium condemnare. Damnetur ille qui damnat”; «Ep. 21», PL 22, 383, “..dedit eis liberum arbitrio, dedit mensis propriae libertatem”; PL 26, 428. 438. 485. 501; CIRILLUS HIEROSOLYMITANUS, «Le catechesi», 4, 18, PG 32, 478: ”Fie ca tu ai un suflet cu vointa libera care are posibilitatea de a face ceea ce vrea”.

[11]  Cfr. M. CORONATA, Istitutiones Iuris Canonici, IV, De delictis et poenis, Roma, 1948, n. 3, 7: “Per imputazione si intende il giudizio, mediante il quale ascriviamo ad un uomo come vero autore, un’azione con tutte le sue qualità buone e cattive, mettendola in certo modo a suo conto” [Prin imputare se intelege judecata, prin care atribuim unui om ca fiind adevaratul autor o actiune cu toate calitaile sale bune si mai putin bune punindu-i intr-un anumit sens in contul sau].

[12]  cfr. V. CAVALLO, Diritto penale, ΙΙ, Napoli, 1962, 269.

[13]  S. AGOSTINUS, «Confesionum», I, 1, PL 32, 661. Dupa Fer. Augustin omul il cauta tot timpul pe Dumnezeu chiar si atunci cind i se pare ca se indeparteaza de el: “quia fecisti nos ad te et inquietum est cor nostrum, donec requiscat in te”; “Iar daca fac ceea ce nu voiesc, recunosc ca Legea este buna. Dar acum nu eu fac aceasta ci pacatul care locuieste in mine. Fiindca stiu ca nu locuieste in mine, adica in trupul meu ce este bun. Caci a voi se afla in mine, dar a face binele nu aflu. Caci nu fac binele pe care-l voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savirsesc. Iar daca fac ceea ce nu voiec eu, nu eu fac aceasta, ci pacatul care locuieste in mine” (Rm. 7,16-20).

[14]  S. AGOSTINUS, «De libero arbitrio», PL 32, 1294: “Libertas arbitrii est posse peccare vel non peccare”.

[15]  cfr. Enciclopedia Cattolica, 1953, 10, 188; S. TOMMASO, «De malo», q. 1, a, 4 in Sum. Theolog. Ia, q. 48, a, 5.

[16]  N. PENDEA, La scienza moderna della persona umana, Garzanti, 1947, 305.

[17]  V. DE PAOLIS, «Aspetti teologici e giuridici nel sistema penale canonico» in Teologia e diritto canonico, Città del Vaticano, 1987, 179.

[18] Vezi Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata al Bisericii Ortodoxe Romane din 8 iunie 1949, actualmente in vigoare in cadrul Bisericii Ortodoxe Romane

[19]  S. HIERONIMUS, «Ep. 48», PL 22, 502: “..turpe tibi est hostem dolis ferir, non viribus”.

[20]  Cfr. M. CORONATA, Istitutiones Iuris Canonici, IV, De delictis et poenis, n. 5, 27; TRECCANI, cuvintul «Colpa» in Enciclopedia italiana, X, 892.

[21]   L’Eucologio Costantinopolitano agli inizi del secolo XI, M. ARANZ, ed., 43: “Epitimion  este termenul clasic in canoanele de penitenta  si indica penitenta meritata pentru pacatele comise, aceasta forma de sanctiune consta in privarea de a primi sf. impartasanie pentru un timp determinat  (luni, ani), timp in care penitentului i se prescria post trei zile pe saptamina  si rugaciuni speciale de trei ori pe saptamina”.

[22] Mt. 18, 15-17:”De-ti va gresi tie fratele tau, mergi, mustra-l pe el intre tine si el singur. Si de te va asculta , ai cistigata pe fratele tau. Iar de nu te va asculta , ia cu tine inca unul dsau doi sal trei martori sa se statorniceasca tot cuvintul. Si de nu-i va ascuklta pe ei, supune-l Bisericii, iar de nu va asculta nici de Biserica  sa-ti fie tie ca un pagin si vames”.

[23] MANSI 46, 828

[24] D. DEMETRESCU, «Cestiuni de drept bisericesti», BOR 7 (1912) 768-769; V. SESAN, Curs de drept bisericesc universal (litografiat), Cernauti, 1936-1937, 442. In sfintele canoane nu sint prevazute prescriptii vis-à-vis de delictele comise; G.CRONT, «Prescriptia in dreptul bisericesc ortodox», BOR 1-4 (1938) 30-53: Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si judecatoresti ale Bisericii Ortodoxe Romane, art. 309, Bucuresti, 1934, 51: “Delictele de erezie, de schisma si de apostazie nu cad in prescriptie”; Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale Bisericii Ortodoxe Romane, art. 243, Bucuresti, 1949, 94: ”Abaterile prevazute la art. 2 se prescriu in termen de trei ani de la savirsirea lor, iar delictele prevazute la art. 3 se prescriu in cinci ani de la savirsirea si consumarea lor daca nu sint delicte continui. Se excepteaza totusi de la aceasta regula urmatoarele delicte grave : apostazia, erezia, schisma, omorul si recasatorirea preotilor si a diaconilor; http://comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07 Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale Bisericii Ortodoxe Romane, Art.235 – Toate abaterile prevăzute în art.2 din prezentul Regulament, se prescriu în termen de 3 ani de la săvârşirea lor, iar delictele prevăzute de art.3 se prescriu în 5 ani de la săvârşirea şi con-sumarea lor, dacă nu sunt delicte continui. Se exceptează, totuşi, de la această regulă următoarele delicte grave: apostasia, erezia, schisma, omorul şi recăsătorirea preoţilor şi diaconilor; Nuntia 12 (1981) 49, can. 12; Nuntia 20 (1985) 21, can 11 § 2: “Tempus utile ad actionem penale proponendam est trennium”, in alte cuvinte orice actio poenali inceteaza dupa trei ani; Can. 1540 CCEO: “La Chiesa recepisce la prescrizione come un modo di acquistare o di perdere un diritto soggettivo, e anche per liberarsi da obblighi, come è nel diritto civile, a meno che non sia stabilito diversamente nel diritto comune”; Can. 1150 CCEO: “Qualsiasi sanzione si estingue con la prescrizione a norma del diritto, o con altro modo legittimo” (Can. 1492 § 1 CIC 1983); Can. 1152 §1CCEO: “Ogni sanzione penale si estingue con la morte del reo, con il condono dell’autorità competente e con la prescrizione”; Can. 1542 CCEO; can 1362 CIC (1983). L’azione criminale si estingue per prescrizione in tre anni tranne che si tratti di delitti riservati alla Congregazione per la dottrina della Fede e in cinque anni (can. 1394 CIC (1983), il chierico e il religioso di voti perpetui che attentano il matrimonio anche solo civilmente; Can. 1395 CIC (1983) il chierico che vive in concubinato oppure si fa colpevole di altri delitti contro il sesto precetto del Decalogo.

[25] V. DE PAOLIS – D. CITO, Le sanzioni nella Chiesa, 55.

[26] S. POLICARPO, «Ep. ad Philippenses», XI, PG 5, 1014: “Nimis contristatus sum pro Valente, qui presbyter factus est aliquando apud vos quod sic ignoret is locum, qui datus est ei [..]. Valde ergo, fratres, contristor pro illo et coniuge eius, quibus det Dominus poenitentiam veram. Sobrii ergo estote et vos in hoc; et non sicos tales existimetis sed sicut passibilia membra et errantia eos revocate, ut omnium vestrum corpus salvetis. Hoc enim agentes, vos ipsos aedificatis”.

[27]« Ep. 65 ad Rogatinum», PL 4, 396: “Sic de Ecclesia receditur, sic altare profanum foris collocatur, sic contra pacem Christi et ordinationem atque unitatem Dei rebelatur. Quod si ultra te contumeliis sui exacerbaverit et provocaverit, fungersi circa potestats honores tui, ut eum vel deponas vel abstineas”.

[28]  cfr. C. VOGEL, «Penitenza e scomunica nella Chiesa antica», Concilium 11 (1975) 31. Scrierile lui Tertulian ale Sf. Ciprian si in mod special Traditia Apostolica  ne fac cunoscut ca la sfirsitul  sec. al II-lea Biserica a cunoscut o mare espansiune.  Această dezvoltare  a produs o situație nouă, care a contribuit la o schimbare profundă în structura ecleziastică. Cei care veneau  să primească botezul sunt de la marginile societății (prostituate, proxeneți, gladiatori, actori, militari și alți membri din patura de jos societății orasenesti). Integrarea noilor sosiți nu a fost ușora mai ales pentru cei care au fost credincioși conceptelor mozaice  pentru o lungă perioada  de timp. În această perioadă, odata cu dezvoltarea catehumenatului începe in paralel  si penitență publică. Biserica instituie penitența cu scopul de a exclude din corpul sau pe aceia care comiteau pacate grave; G. SCHOLLGEN, «From monepiscopate to monarchial episcopate:the emergence of a new relationship between bishop and community in the third century», The Jurist 66 (2006) 115-116.

[29]  Penitenta publica ca sanctiune juridica a ramas in uz pina pina  in sec XI-XII. cfr. I CHELODI, Ius poenale et ordo procedenti in iudiciis criminalibus iuxta codicem iuris canonici Tridenti, 1933, 70, n. 2; «Lo schema dei canoni riguardanti le sanzioni penali nelle Chiese orientali cattoliche», Nuntia 4 (1977) 74; V. DE PAOLIS – D. CITO, Le sanzioni nella Chiesa, 28. Disciplina penitentiala  in sec. VI  a devenit o practica  destul de rara, aproape cazuta in desuetudine .

[30] Canonul, mijlocul de pocăință pe care duhovnicul îl prescrie celui ce se spovedește pentru ispășirea păcatelor, prin rugăciuni, metanii, fapte de milostenie, posturi, înfrânări de la anumite mâncăruri sau fapte.

[31] Catechismo della Chiesa Cattolica, 1992, n. 2284,  definește scandalul în acești termeni: „Atitudinea sau comportamentul care induce altora sa infaptuiasaca raul. Cine scandalizeaza risca de a „trage pe fratele său în moarte spirituală”. Cunoasterea  păcatului (delictului) altuia este  cauză potențială a propriului  păcat (delict)”; G. VITALE, «Contributo ad una teoria delle sanzioni nell’ordinamento canonico», Ephemerides, iuris canonici XVIII 2-3 (1962) 266. Filosofii au văzut în scandal un fenomen de ruptura, chiar daca in Evanghelii scandalul este văzută ca un aspect al luptei dintre Hristos și Satana cu o culoare apocaliptica; A DE IORIO, Teologia moralis, Napoli, 1947, I, 192. Defineste scandalul ca  “dictum vel factum minus rectum, praebens alici occasionem minae spiritualis”; N. JUNG, «Scandale» in Diction. de Theol. Cat. Paris, XIV, 1920, 1246-1254; R. NAZ, DDC, VII, 877-878; Dictionarium morale et canonicum, IV, Romae, P. PALAZZINI, ed., 1968, 207-209; Fonti, VII, seria II, 368. Daca clericul care aprtine ordinului major a fost condamnat de un tribunal  pentru obiceiuri rele fiind el insusi un scandal pentru parohia sa, sa fie indepartat din parohie  si sa i se interzica de a face parte din ordinul minor .

[32] PG 138, 603: “Canonicum fornicationes pro matrimonionon reputentur, sed eorum conjunctio omnino divellatur: hoc enim et Ecclesiae ad securitatem est utile et non dabit haereticis adversus nos ansam, quod propter peccandi libertatem ad nos attrahamus”. Balsamon in comentariul sau intelege prin  “canonicos clericii celibi, monahii si monahiile care practicau fecioria.

[33] cfr. J. CHIS, La legge penale e il precetto penale, Milano, 1933, 36.

[34] Pedeapsa, înainte de a fi un concept juridic, a fost un concept al teologiei morală pornind de la considerațiile lui Toma d’Aquino (Summa contra gentiles, III, 140) potrivit caruia : “in rebus humanis oportet quod, cum homo volontarie servat ordinem legis divinitus imposite, consequatur bonum, quod est praemirari, et e converso malum, cum ordo legis fuerit praetermissus” Moraliștii inteleg prin sanctiuni, pedepsele decretate de Legislatorul divin pentru călcarea legii divine, sau premiu pentru respectarea legii. Cfr. V. CATHREIN , Filosofia morale, Firenze, 1913, I, 464, si urm; N. MILAS, Dreptul bisericesc oriental, 408; P. HUIZING, «De dèlits et des peines», Concilium 28 (1967) 110.

[35] M. CORONATA, Istitutiones Iuris Canonici, IV, De delictis et poenis, 6: “Codex noster non solum non amitti distinctionem inter crimen et delictum sed nec inter  delictum et trasgressionem”. Codurile civile moderne fac distinctie intre crimen, delictum, controventio. Crimen este o violare mai grava a legii penale; delictum este o violare mai putin grava sau mai usoara a legii penale; contraventio este o abatere care nu are de-a face cu legea penala; Codice di Diritto Canonico e leggi complementari commentato, J. I. ARIETA, ed., 927.

[36] A. VITALE, «Contributo ad una teoria delle sanzioni nell’ordinamento canonico», Ephemerides iuris canonici XVIII 2-3 (1962) 268

[37] In canonele Sf. Apostoli apar in mod esclusiv  “privationes honorum”, “depositio”, “degradatio”, “suspensio”,etc; can. 16 e 18 di Nicea I (325) contine “privationes honorum.

[38] J. MORINO, Commentarius historicus de disciplina in administratione sacramenti Poenitentiae tredici primis seculis in ecclesiae occidentali,et hoc usque in orientali, lib. II, 14, 7, 108: “Poene quas Ecclesia sive Epèiscopus persequitur, medicinales sunt, salutiferae, desiderabiles”; Sintag. At., IV, 490; Vezi un comentariu dezvoltat referitor la natura pedepselor medicinale si espiatori  precum si modalitatea de aplicare a pedepselor latae sententiae si  ferendae sententiae in D. G. ASTIGUETA; «La legge penale più favorevole (can. 313)», Periodica di re morali canonica, liturgica 96 (2007) 183-248; Synodus Alexandrina Coptorum, Cairi, Egypto, 1898, Roma 1999, 248: ”poena medicinalis dicitur censura, et per eam christianum delinquentem et contumacem bonis quibusdam spiritualibus auctoritas ecclesiastica privat”; Synodus Sciarfensis Syrorum in monte Libano celebrata, (1888), caput. XV, art. 1, Romae 1896, 280. In Biserica sint pedepse medicinale “poenae medicinales”administrate delicventului cu scopul de a se corecta si pedepse vindicative “poenae vindicativae”administrate delicventului cu scopul  de restaurare a ordinii morale in societatea eclesiastica. Pedepsele medicinale sint trei: escomunicarea, suspendarea si interdictia. Pedepsele vindicative sint: inhabilitas ad officia ecclesiastica, privatio offici, depositio et degradatio; W. PLOCHL, Storia del diritto canonico, I, 263. In sec. al IV-lea – in Biserica Bizantina –  pedepsele ferendae sententiae vor avea in general un caracter medicinal. Can. 1401 CCEO scoate in relief caracterul medicinal al disciplinei penale: “Poiché Dio prende ogni iniziativa per ricondurre la pecora smarrita, quelli che da Lui ricevettero la potestà di sciogliere e di legare procurino la medicina idonea alla malattia di quanti peccano; li ammoniscano, li rimproverino li esortino con ogni magnanimità e dottrina, impongono anche pene per curare le ferite inferte dal delitto, cosìché né i delinquenti siano spinti verso i precipizi della disperazione, né i freni siano allentati alla dissoluzione della vita e al disprezzo della legge”; G. DI MATTIA, «La normativa di diritto penale nel “Codex Iuris Canonici” si in “Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium”», Studi giuridici XXXIV (1995) 200. Referitor la can. 1401 CCEO, autorul sustine ca acest canon nu este o norma juridica in acceptiunea tehnica ci una teologica si pastorala. Cu toate acestea, stă ca  sursă esențială și fundamentala al normelor juridice. Acesta norma  este piatra de temelie a structurii penale orientale ca expresie originala  a sfintelor canoane  si a ginditrii patristice.

[39] A. JOZWOWICZ, L’imputabilità penale nella legislazione canonica, 63-64 apud F. LIUZZI, «Diritto penale canonico e diritto penale secolare» in Scritti giuridici in memoria di Marcello Berbiero Corsetti, Milano, 1965, 394; Nuntia 4 (1977) 85-86.

[40] Inca de la inceputul vietii bisericesti, in mod special in Biserica de Rasarit a fost inradacinat caracterul salvator al pedepsei cu scopul de readucerea vinovatului in comunitate. cfr. M. CORONATA, De delictis et poenis, 71; F. ROBERTI, De delictis et poenis, I, Romae, 1944, 245-251. Scopul pedepsei este restauratio ordinis socialis cu correctio deliquentis, adica restauraea ordinii socilae cu corectarea delicventului; DE PAOLIS, «L’applicazione della pena canonica», in Monitor Ecclesiasticus, 114 (1989) 77. Repararea scandalului și restaurarea justiției formează o unitate; PL 24, 334: “Quid dicam de poenis? Poenarum solo formido et tormentorum metus vos corriget ad salutem et mala vestra intelligere facies”; CHIAPPETA, Il codice di diritto canonico, II, 427. (Communicationes, a. 1977, n. 4, 2, 95); Potrivit doctrinei canonice  pedeapsa urmareste inainte de toate indreptarea penitentului (can. 12 Nicea I; can. 102 Trullano).

[41] JOANNES CHRYSOSTOMUS, De sacerdotio, II, 3, PG 48, 634; G. DI MATTIA, «Pena e azione pastorale nel diritto penale della Chiesa», Monitor Ecclesiasticus 114 (1989) 63. Caracterul esential al pedepselor medicinale consta in faptul ca acestea au o functiune terapeutica; odata vindecarea realizata, “medicina” nu mai este necesara (excomunicarea, interdicția, suspendarea)

[42] V. J. POSPISHIL, Eastern Catholic Church Law, New York, 1996, 747: “Medicinal penalties are those which have as their purpose the change of heart of the offender..”

[43] Enciclopedia Cattolica, X, Città del Vaticano, 1953, 187. Sanctiune din  latinescul sancire, indica solemnitatea unui act suveran, pentru care o lege, un legământ sau un contract dobândește caracterul de absoluta inviolabilitate. În sensul penal indică urmărirea penală împotriva încălcării a ceea ce a fost consacrat, cum se exprima juriștii romani: “sanctae quoque res veluti muri et portae civitatis quodammodo divini iuris sunt […]. Ideo autem muros sanctos vocamus, quia poena costituita est in eos qui aliquid in muros deliquerint. Ideo et legum eas partes quibus poenas constituimus adversus eos qui contra leges fecerint, sanctiones vocamus“(«Institutiones», II, I, 10, «De rerum divisione»); A. VITALE, «Contributo ad una teoria delle sanzioni nell’ordinamento canonico», Ephemerides iuris canonici XVIII 2-3 (1962) 239.

[44] V. DE PAOLIS, «Circostanze» in Nuovo Dizionario di Diritto Canonico, Torino, 1993, 178.

Legislatia imparatului Constantin cel Mare in favoarea crestinilor

Constantin este primul imparat roman care pune in legislatia sa etica crestina si va mentiona Biserica crestina cu reverenta in actele sale imperiale[1]. Dragostea pentru infaptuiurea justitiei si zelul impotriva opresorilor poporului, sunt primele calitati ale unui suveran care-si cunoaste obligatiile sale. Printr-un edict promulgat  in 325,, garanta celor slabi protectia sa, impotriva abuzurilor savirsite de oficialii si functionarii statului roman.

“Oricine, din orice parte sau grup sau rang ar fi, cel care crede ca poate sa demonstreze intr-adevar o incorectitudine sau o injustitie facuta de judecatorii mei, inalti functionari, prieteni sau persoane de curte, aceia sa vina fara teama si sa mi se adreseze mie. Eu insumi voi asculta si eu insumi voi verifica personal si daca nemultumirea sa va fi demonstrata ma voi razbuna eu insumi impotriva acelora. Ma voi razbuna impotriva aceluia care ma va insela cu falsa lui inocenta iar  cel care va descoperi delictul si-l va demonstra ii voi rasplati cu generozitate si-l voi inalta in demnitate. Si aceasta o zic incredintat fiind ca suprema divinitate sa mi se arate totdeauna milostiva fata de mine si sa ma pastreze pentru fericirea si progresul statului” [2].

Administrarea justitiei cerea atunci ca si azi multa atentie si grija. Constantin stia ca lucrurile in sectorul acesta nu sunt nici pe de parte de cum ar trebui sa fie. In noua sa conditie de crestin (de facto nu de iure) solicita judecatorilor flexibilitate si obiectivitate in solutionarea cauzelor. Mai mult, o solutionare incorecta din partea unui judecator neglijent care ar fi produs daune uneia dintre parti il obliga pe respectivul judecator sa compenseze cu bunurile sale personale pierdera suferita din cauza sentinte injuste[3].

Pentru a stavili aviditatea avocatilor ia masuri pentru frinarea unor practici avocatesti sanctionind conventiile infame ce le incheiau cu aceia pe care ii aparau. Acestia intrucit nu mai puteau sa solicite bani in baza unor normative imperiale, in mod meschin si viclean incheiau conventii scrise cu cei pe care-i aparau in care acestia se obligau sa le dea terenuri, animale, sclavi. Imparatul Constantin ii declara pe cei care recurg la astfel de tertipuri de a nu fi demni si de a fi admisi in societatea oamenilor onesti si ii esclude din forul roman[4].

Din aceste dispozitii se poate constata cu usurinta ca imparatul Constantin era foarte preocupat nu numai de mentinerea ordinii judiciare si ci de observarea legii. Mai mult decit atit, prin intermediul a doua decrete atrage atentia magistratilor ca atunci cind un rescript[5] este contrar legii, rescriptul nu are nici-o forta indiferent de cum a fost obtinut, pentru ca judecatorii trebuie sa se conformeze legilor publice si generale. In felul acesta stabileste ca rescriptul nu are nici-o putere impotriva lucrurilor judecate iar cel care a obtinut un astfel de rescript sa nu fie nici cel putin ascultat[6].

Printr-o lege da ordin ca senatorii care ar fi comis delicte (acte de violenta, uzurpare de bunuri, etc.) in provincia pe care o aveau sub jurisdictie sa fie judecati in provincia respectiva si pedepsiti fara a beneficia de privilegiul acordat demnitatii lor potrivit caruia erau judecati numai de prefectul cetatii Romei[7].

Favorizind biserica crestina nu interzice sau persecuta religia pagina, insa manifesta un atasament favorabil fata de crestini si in consecinta va proteja comunitatile crestine de grupurile dizidente si minoritare. Se pare ca primele sale contacte politice cu religia crestina la nivel oficial le-a avut prin intermediul episcopului Osio de Cordoba si respectiv episcopul Miltiade al Romei.

Convertirea sa la religia crestina si stabilirea in mod gradual a religiei crestine ca religie de stat a dat succesorilor sai oportunitatea sa acorde Bisericii crestine mari privilegii. Aceste drepturi si privilegii date in forma tacita cit si in forma expresa au fost acordate in mod treptatat prin legi speciale de catre succesorii sai asa cum se regasesc ele in Codex Theodosianus, Corpus Iuris Civilis, Basilicale, etc. Trebuie precizat ca aceste facilitati au fost acordate numai Biseicii Ortodoxe nu si dizidentilor, adica schismaticilor si ereticilor.

In 313, un an de la victoria sa la Pons Milvius abroga cultul de stat si renunta la sacrificiul datorat imparatului. Iata cum descrie Eusebio de Cesarea[8] noile conditii in care se gaseau crestinii: “Acum crestinii se simtira indatorati sa-si reconsidere atasamentul lor fata de imparat si fata de stat considerind imparatul si autoritatile ca institutii de drept divin”.

Trebuie mentionat faptul ca politica lui Constantin fata de vechea aristocratie si senatul roman a fost citeodata ostila si nu de putine ori si-a manifestat o anumita reticenta fata de lumea pagina. O prima manifestare a comportamentului sau rezervat se observa in 313 cind nu participa la celebrarea jocurile seculare- ludi seculares – ceremonii foarte vechi de purificare, considerate aducatoare de pace si prosperitate.

Istoricul contemporan Zosima, ne spune ca neparticiparea imparatului la aceste sarbatori nu a fost vazut cu ochi buni de catre clasa pagina traditionalista si in consecinta n-au lipsit nici admonestarile la dresa imparatului. Lipsa prezentei imparatului de la aceste manifestari a lipsit de stralucire aceste jocuri asa cum fusesera celebrate in mod splendid pe timpul lui Augustus, Domitian, Alexandru Sever[9].

Justificarea atitudinii impartului Constantin o gasim intr-un panegiric compus in cinstea sa unde zeii si preotii Romei sunt redusi in mod brusc in favoarea unei minti divine- mens divina– care l-a ajutat pe Constantin in cistigarea bataliei de la Pons Milvius si care mens transcende divinitatile tradizionale[10].

Cea mai mare parte din importantele sale legi, in mod special acelea prin care sunt favorizati crestini nu sunt din perioada tirzie cind a fost suveran absolut, ci din perioada cind se gasea in Balcani, intre anii 318-321. Dupa anul 318 Constantin va introduce in legile sale reguli morale ca: asistenta sociala si juridica pentru cei slabi, pentru vaduve si saraci; tratament uman pentru sclavi si norme in favoarea eliberarii lor; sfirsitul luptelor de gladiatori; interzicerea crucificarii si a zdrobirii picioarelor.

Incepind din 321 Constantin parea a fi devenit deja crestin chiar daca pastreaza titlul de pontifex maximus si continua sa admita ceremoniile pagine atunci cind erau publice. “Imparat iubit de Dumnezeu” cum afirma Eusebio in Istoria Bisericeasca “definindu-se cu sinceritate sclav si servitor al Dumnezeului suprem”[11] a tolerat, protejat si favorizat crestinatatea.

Legislatia sa se inspira din ce in ce mai mult din etica crestina: stabilirea duminicii ca zi sfinta si zi de odihna; da dreptul episcopilor de a exercita functia de judecatori; da dreptul Bisericii de a-i elibera pe sclavi; da o lege prin care sunt interzise uzantele ce obligau pe crestini sa celebreze sacrificii.

Prima sa manifestare in favoarea crestinilor se observa din scrisoarea (sfirsitul anului 312) adresata cezarului Maximin Daia[12], suveranul Orinetului, in care il roaga sa inceteze persecutiile impotriva crestinilor. Incepind cu acest moment istoric si crucial pentru umanitate, pe timpul intregii sale domnii, imparatul Constantin va inmulti privilegiile conferite Bisericii crestine printr-o legislatie imperiala specifica prin care in faza de inceput, clerul Bisericii crestine era scutit de majoritatea serviciilor publice.

  1. Exceptarea clerului de la serviciile publice

Printre serviciile publice obligatorii (munera publica)[13] am putea enumera: serviciul militar ; obligatia proprietarilor de a gazdui (hospitis recipiendi munus) pe cheltuiala lor soldatii imperiului (annona militaris); prestarea unei munci manuale; apararea cetatii in caz de necesitate; obligatia de a asigura transportul publi; obligatia de a mentine drumurile si podurile (viarum et pontium sollicitudo); producerea varului; obligatia de a hrani caii pentru jocuri, etc. Evident ca aceste scutiri nu au bucurat clasa sacerdotala pagina, insa masurile acestea ii viza cel putin in parte pe medici, pe oratori, si pe conducatorii religiosi ai evreilor. De scutirea de taxe si de serviciile publice beneficiau atit clericii, sotiile, copiii si rudele apropiate ale  acestora[14].

II         Salarizarea clerului Bisericii crestine

Intr-o scrisoare adresata proconsulului Africii, Anullino[15], in anul 313 ii solicita acestuia sa exonereze clericii episcopului Cecilian de obligatiile fiscale fata de stat. Scrisoarea adresata lui Anullino pune in relief urmatoarele aspecte: In primul rind conceptul de biserica ortodoxa (in textul latin catholica) care conserva prin excelenta comuniunea cu alte biserici, adica conceptul de o biserica recunoscuta in mod oficial de catre autoritatea competenta a statul roman. De acest privilegiu nu se vor bucura clericii gruparii donatiste fiind considerati eretici si schismatici si in consecinta condamnati[16].

Scrisoarea imparatului Constantin adesata procosulului Africii pune in relief doua chestiuni:

  1. a) conceptul de ecclesia catholica care este si va fi fundamental in istoria imperiului si a Bisericii insasi;
  2. b) scutirea clericilor care sunt in comuniune cu Biserica lui Cecilian adica cu biserica recunoscuta in mod oficial de catre statul roman. Preotii respectivei bisericii sunt exonerati de obligatiile curiale pe considerentul ca preocuparea lor principala de acum inainte va fi rugaciunea si cultul, in alte cuvinte cultul si rugaciunea sunt mai importante decit indeplinirea atributiilor curiale. Interesul spiritual este superior interesului politico-economic al administratiei statului roman.

O constitutia din 319 reconfirma clericilor din toate provinciale imperiului scutirea de taxe pe considerentul ca “acestia sa nu fie sustrasi de la serviciile divine”[17]. Avantajele oferite clericilor si in mod special scutirea lor de taxe fata de stat a provocat o neasteptata cursa pentru statutul clerical si in scurt timp se va observa o puternica presiune fiscala asupra proprietarilor mici si mijlocii. Unele comunitati crestine s-au arata foarte generoase cu primirea in rindurilor lor a marilor latifundiari, evident ca toti acestia au marit numarul clericilor si evident ca nu toti erau minati de zel ci din dorinta de a scapa de taxele funciare.

Aceasta masura in favoarea clerului a generat o seie de abuzuri incit imparatul a fost constrins sa de o lege corectiva cu scopul de a restringe fluxul catre statutul clerical, stabilind ca numai prin moartea titularului oficiului putea fi numit un alt cleric. Scutirea Bisericii de munera publica precum si acordarea de privilegii i-a tentat pe multi functionari imperiali asa incit acestia si-au abandonat obligatiile lor si au intrat in rindul clericilor. In aceste circumstante imparatul Constantin in 329 va da o Constitutie in care hotaraste ca cei care intra in cler cu scopul de a fi scutiti de serviciul militar trebuie sa se retraga din cler si sa revina la obligatiile lor dinainte [18].

Imparatul Valentinian II in 364 va da si el o lege similara celei din 319. Sub imparatii Valentinian II si Teodosie I bogatii vor putea accede la trapta sacerdotala numai dupa ce isi incredintau patrimoniul, adica proprietatile lor altora care trebuiau sa-si indeplineasca obligatiile de “munera publica” in locul lor.

In scrisoare adresata lui Cecilian, episcopul Africii, imparatul ii face cunoscut acestuia ca va trimite Bisericii din Africa o  suma de bani potrivit indicatiilor episcopului Osio de Cordoba (pentru prima data episcopul Osio de Cordoba este mentionat in calitate de consilier al imparatului). Imparatul Constantin prin intermediul prefectului Urso trimite lui Cecilian 3000 de folles[19] pentru cei noua episcopi africani participanti si semnatari ai sinodului de la Arles[20]. Prin aceasta masura preotii crestini sunt echivalati preotilor vechilor culte romane. Aceasta echivalare cultuala a fost un pas decisiv catre integrarea crestinismului in structura religiosa a imperiului. In lumea romana anterioara lui Constantin colegiul preotilior si vestalelor[21] din Roma aveau privilegii si imunitati speciale insa aceste privilegii nu aveau caracterul absolut, de universalitate si de necesitate asa cum il va avea crestinismul. In fata ordinamentului juridic al statului roman clericul dobindeste un statut personal privilegiat, el nu este numai o figura in organizatia interna a biseicii ci are o adevarata functiune sociala in cadrul societatii statului roman.

III       Retrocedarea bunurilor rapite Bisericii 

Printr-un rescript adresat lui Anullino[22], proconsulul Africii, in anul 313 imparatul ii porunceste acestuia sa restituie toate proprietatile Bisericii africane confiscate de predecesorii sai.

Un urmator privilegio financiar in favoarea comunitatilor crestine este acela din 321 cind print-o lege se da dreptul tuturor cetatenilor imperiului de a face dispozitii testamentare in favoarea Bisericii[23]. Aceasta lege are o importanta speciala pentru Biserica crestina caci un muribund putea sa-si lase bunurile sale Bisericii. Trebuie precizat ca dreptul roman antic era foarte riguros in privinta redactarii actelor administrative incit eroarea unei silabe producea de iure invaliditatea actului. Imparatul Costantin prin aceasta masura dispenseaza testatatorul, afirmind ca vointa muribundului, chiar daca este exprimata in limba populara comuna, actul testatorului produce efectele juridice prevazute in el[24]. Asa se face ca donatiile in favoarea Bisericii se inmultesc sporind baza economica a comunitatior crestine, Biserica devenind proprietara unei zecimi din pamintul imperiului.

In timpul Sf Ioan Gura de Aur[25], catre sfirsitul sec. IV Biserica din Antiohia era destul de puternica pentru a sustine in intregime sau in parte peste 3000 de vaduve si fecioare consacrate la care se adauga foarte  de multi bolnavi. Imparatul insusi a contribuit cu sume importante de bani pentru sustinerea clerului si constructiilor de biserici. Templele pagine, proprietatile templelor precum si proprietatile ereticilor vor intra in patrimoniu bisericii.

IV       Audientia episcopalis 

Acordul de la Milano a insemnat un moment istoric important in ceea ce priveste raportul dintre stat si Biserica crestina, Roma si splendoarea sa depindeau de bunavointa divina. Din acest moment se poate afirma ca Biserica crestina este si traieste in imperiu.

In dreptul roman jurisdictia eclesiastica n-a fost recunoscuta pina in anul 318 respectiv 321 cind imparatul Constantin confera episcopilor competenta de a fi judecatori in cazurile civile. Institutiile romane intr-o lenta degenerare din cauza coruptiei aproape generalizate vor fi inlocuite cu altele de nuanta crestina. Una din aceste institutii introdusa printr-o lege din anul 318 a fost aceea numita “audentia episcopalis”[26].

Prin respectiva lege li se recunostea episcopilor[27] crestini dreptul de a fi arbitri in chestiuni litigiose. Audientia episcopalis nu este un simplu act de generozitate fata de biserica, prin infintarea acestei institutii, imparatul Constantin spera sa contracareze coruptia devenita de acum proverbiala in tribunalelor civile. Poporul in ansambul lui manifesta rezerve si dubii fata de corectitudinea si obiectivitate magistratilor din tribunalele civile si asteapta dreptatea de la aceste tribunale mai ales ca episcopul cu autoritatea sa putea sa aplice si pedepse spirituale. Pedepsele bisericii, erau in general spirituale si nu puteau sa fie coercitive.Trebuie spus ca tribunalele eclesiastice erau gratuite si vor deveni cu timpul institutii de caritate avind scopul sa apere si sa sprijine poporul sarac impotriva abuzurilor celor bogati[28]. Sf. Ioan Gura de Aur are cuvinte aspre la dresa celor bogati si le aduce acuze pentru faptul de a-i aduce pe cei saraci in fata judecatorilor care din lipsa banilor nu pot sa se apere[29].

Pentru inceput imparatul Constantin cel Mare a legiferat in maniera ca tribunalele conduse de episcopi sa aiba competenta in cauzele civile numai cind cele doua parti erau de acord sa fie judecate de tribunalul bisericesc[30]. Ceva mai tirziu va da o noua constituie prin care stabileste ca tribunalele eclesiastice vor putea sa judece cauzele civile chiar daca una dintre parti nu ar fi fost de acord sa fie judecata de tribunalul eclesiastic[31]. Cu noua lege, sentinta emisa de tribunalul eclesiastic devenea executabila, verdictul era considerat definitiv si nu putea fi modificat prin decizia judecatorului civil.

O constitutie data de Constantin in 333[32] desavirseste pe cele date in 318 si 321. Prin respectiva constitutia se permitea partilor sa abandoneze tribunalul ordinar care era in competenta judecatorilor civili laici si sa se adreseze tribunalului religios bisericesc in baza Lex Christiana [33]. Legea stipula ca ii erste interzis judecatorului civil sa se opuna transferului procesului din sfera civila in cea bisericeasca, in plus hotara ca sentinta judecatoreasca emisa de episcop are aceeasi valoare si forta ca si cea emisa de judecatorul civil[34]. De remarcat ca in tribunalul bisericesc nu exista termenul de “cazut in prescriptie”asa cum era in tribunalul civil, marturia unui singur episcop trebuia sa fie retinuta ca suficienta in argumentarea probelor. In acest context activitatea episcopala in lumina celor prezentate nu poate fi configurata ca fiind arbitrala ci jurisdictionala[35]. Este dificil de stiut care a fost procedura potrivit legislatiei constantiniene. Din Codex Theodosianus, 1, 27 rezulta ca recursul la iudicium episcopalis era admis in orice moment, inainte sau in timpul procesului ordinar desfasurat in fata judecatorului laic.

Din scrisoarea lui Simmachus catre episcopul Ambrozie al Milanului rezulta posibilitatea de a cere si de a obtine ca litigiul sa fie supus cercetarii episcopului chiar daca una dintre parti se opunea. Scrisoarea pune in evidenta un alt aspect si anume ca in Occident partea invinuita avea posibilitatea sa se adreseze judecatorului ordinar iar episcopul nu putea sa se opuna. In scrisoare, Simmachus nu intimplator cerea episcopului Ambrozie de a nu primi litigiile care aveau caracter pecuniar puse impotriva prietenului sau Cecilian ( avea functia de prefect)[36].Punerea in aplicarea a sentintei inapelabile emanata de episcop in calitate de judecator revena autoritatii civile. Sentinta emisa de episcop impotriva partii pagine n-ar fi avut nici-o eficacitate daca autoritatea civila n-ar fi pus-o in aplicare.

Este binecunoscut faptul ca inca de la inceputul crestinismului este introdusa uzanta, potrivit careia litigiile civile dintre membrii comunitatilor crestine trebuiau sa fie rezolvate in interiorul comunitatilor prin arbitrii alesi de comunitatae insasi. Solicitarea se fundamenta pe continutul Epistolei I catre Corinteni[37] a Sf. AP. Pavel. Aceasta norma din Epistola I catre Corinteni coroborta cu preceptele evanghelice[38] va deveni norma canonica pentru comunitatile crestine. Solicitarea ap. Pavel era inspirata din dorinta de a evita ingerintele necrestinilor (paginilor) si totodata de a ascunde eventualele neajunsuri inerente care erau in interiorul comunitailor crestine. Nu dispunem de izvoare care sa ne permita a stabili cu certitudine care a fost influenta arbitrajului sefilor spirituali ai comunitatilor crestine in epoca constantiniana[39]. Nu se cunoaste daca – si pina cind – acest arbitraj a putut sa fie considerat echivalentul arbitrajului facut de sefii spirituali ai comunitatilor ebraice. Referitor la acest ultim aspect unicul act normativ ajuns pina la noi este o constitutie data de imparatii Arcadiu si Honoriu consemnata de Codex Theodosianus[40].

Norma stabilea ca judecata in materie civila emisa de patriarhul evreu sau de oricare alt iudeu devenea executiva prin intermediul functionarilor provinciali avind aceeasi putere ca si sentintele emise de judecatori civili. Evreii nu se supuneau judecatii tribunalelor romane, ei aveau adevarate curti de judecata recunoscute de Roma[41] sau recurgeau la curtea de arbitraj a evreilor din Palestina[42].

Probabil ca Sf. AP. Pavel in solicitarea sa facuta crestinilor in Epistola catre Corinteni s-a ispirat din practica comunitatilor ebraice[43], si in acest sens se poate emite ipoteza ca “audientia episcopalis” isi are originile in precedente ebraici. S-ar putea ipotetiza ca pe cind inca romani nu faceau distinctie intre comunitatea ebraica si primi crestini audientia episcopalis era retinuta ca fiind o institutie proprie poporului evreu[44].

V Institurea duminicii ca zi de odina si de rugaciune. 

In 321 Duminica dies solis[45] este declarata ca zi de odihna si de sarbatoare. Inca de la inceputul crestinismului, crestinii obisnuiau sa se uneasca in aceasta zi definita “ziua Domnului” pentru a sarbatori cu rituri religioase Euharistia si Invierea Domnului. In primele marturii crestine se spune: “Noi sarbatorim cu bucurie prima zi a sapataminii”[46] ziua in care “ viata noastra s-a deschis” sau “In ziua Domnului lasati la oparte orice lucru si reunitiva in biserica”[47]. Iata cum suna textul de recunoastere a duminicii ca zi de odihna:

“Imparatul Constantin. In venerabila zi a soarelui sa se odihneasca magistrati, si cetatenii oraselor, si sa fie inchise toate pravaliile. La tara insa, oamenii sa fie liberi sa-si contine propria munca pentru ca adesea se intimpla ca nu se poate amina treieratul griului sau ingrijirea viei; sa fie asa, de teama ca negind momentul potrivit (just) pentru respectivele munci, sa se piarda momentul oportun stabilit de cer”[48].

In “ziua Domnului”soldatii crestini erau lasati liberi (nu participau la exercitii militare) pentru ca sa poata participa la solemnitatea religiosa in biserici. Constantin – care inca nu facea parte din comunitatea crestina – obisnuia sa rosteasca “in palatul imperial rugaciunile prescrise”. Referitor la aceasta practica Eusebio de Cesarea afirma: ”Si in acest mod si el onora pe Dumnezeu”[49]. Eusebio de Cezarea ne spune ca in acelas timp imparatul a poruncit sa fie respectata si ziua de vineri in memoria mortii lui Hristos. Constantin nu putea sa participe la serviciul divin fiindca nu era crestin, nu era nici macar catehumen in sensul de cum era interpretat la vremea aceea catehumenatul. Pentru a fi putut sa fie integrat in catehumenat era necessar sa participe la rugaciunea comuna, insa la aceasta se ajungea numai dupa ce facea confesiunea si penitenta.

VI Influentele crestinismului asupra legislatiei constantiniene 

Contemporanni sai vorbesc de multimea legilor date de impartul Constantin in acesti termini: “Emana multe legi, unele bune si rationale, cea mai mare parte superflue, foarte multe severe”[50]. Din enuntul legilor sale se poate observa o anumita intentie de a pune limita puterii absolute a statului, imparatul visa sa creeze o justitie demna de firea umana, sa protejeze pe cei nevosi, sa dea fiecaruia ceea ce este al sau si sa nu incurajeze delatiunile. Prin legislatia constantiniana Statul roman “inceteaza de a mai fi un stat religios pagin”[51], Constantin n-a facut crestinismul ca religie oficiala a imperiului insa cu promulgarea legilor precum si cu adoptarea de alte masuri a contribuit enorm la raspindirea sa. Efectul benign al crestinismului in legislatia imperiului Greco-roman este notabil in acest sens:

[1]  Cfr. A. A. T. EHRHARDT, «Some aspects of Constantine’s Legislation», in Studia Patristica 2 (1957) 114-121.

[2]  CTh, 9, 1, 4. “Si quis est cuiuscumque loci ordinis dignitatis, qui se in quemcumque iudicum comitum amicorum vel paLatinorum meorum aliquid veraciter et manifeste probare posi urm.e confidit, quod non integre adque iuste gesi urm.isi urm.e videatur, intrepidus et securus accedat, interpellet me: ipse audiam omnia, ipse cognoscam et si fuerit comprobatum, ipse me vindicabo. Dicat, securus et bene sibi conscius dicat: si probaverit, ut dixi, ipse me vindicabo de eo, qui me usque ad hoc tempus simulata integritate deceperit, illum autem, qui hoc prodiderit et comprobaverit, et dignitatibus et rebus augebo. Ita mihi summa divinitas semper propitia sit et me incolumem praestet, ut cupio, felicisi urm.ima et florente re publica” (325 sept. 17).

[3]  CTh.1.5.1. Imp. Constantinus a. ad Constantium praefectum praetorio. “Edicto omnes provinciales monemus, ut, si interpellantes proprios praesides contempti fuerint, gravitatem tuam interpellent, ut, si id culpa vel neglegentia praesidum admisi urm.um esi urm.e constiterit, ilico ad scientiam nostram referat gravitas tua, quo posi urm.int congrue coerceri”. (325 aug. 29); vezi in CTh.1, 5, 3, scrisoarea adresata prefectului pretoriului in care ii recomanda sa indeplineasca cu scrupulozitate cele decise in lege. Referinta la aceasta dispozitie face si panegiristul Nazario

[4]  CTh.11.30.16. Idem a. ad universos provinciales. “A proconsulibus et comitibus et his qui vice praefectorum cognoscunt, sive ex appellatione sive ex delegato sive ex ordine iudicaverint, provocari permittimus, ita ut appellanti iudex praebeat opinionis exemplum et acta cum refutatoriis partium suisque litteris ad nos dirigat. A praefectis autem praetorio, qui soli vice sacra cognoscere vere dicendi sunt, provocari non sinimus, ne iam nostra contingi veneratio videatur. Quod si victus oblatam nec receptam a iudice appellationem adfirmet, praefectos adeat, ut aput eos de integro litiget tamquam appellatione suscepta. Superatus enim si iniuste appellasi urm.e videbitur, lite perdita notatus abscedet, aut, si vicerit, contra eum iudicem, qui appellationem non receperat, ad nos referri necesi urm.e est, ut digno supplicio puniatur” (331 aug. 1).

[5]  Din lat. rescriptum, rescribere= scriere ca raspuns. In Roma antica, in epoca imperiala rescriptul era actul prin care imparatul isi exprima o parere asupra unor puncte controversate de drept trimise de persoane private sau de instantele de judecata. In primul caz documentele trimise de catre persoane private pentru rezolvare se numeau libelli, preces, supplicationes si contineau o expozitie a faptelor in baza carora imparatul rezolva o problema de drept. Solicitarile facute de magistrati se numau relationes, consultationes, suggestiones iar raspunsul imparatului era numit epistola. Raspunsul juridic nu era dat de imparat ci de juristii care-i avea in preajma sa. In cele mai multe cazuri rescriptul era o aplicatie la legea existenta. Deseori izvoarele de drept civil sau pretorian aveau lacune sau incoerente sau duceau la concluzii nedrepte, in aceasta circumstanta imparatul pronunta decizia cea mai convenabila. Incepind din secolul al II-lea juristii au considerat aceste rescipte ca izvoare de drept. Rescriptul nu poate anula o lege publica cfr. CTh.4.16.1 Imp. Constantinus a. ad Proculum. “Preces et impetrata rescripta non placet admitti, si decisae semel causae fuerint iudiciali sententia, quam provocatio nulla suspendit, sed eos, qui tale rescriptum meruerint, etiam limine iudiciorum expelli”. Constantino et Licinio (319 dec. 26)

[6]  LOUIS–SEBASTIEN LE NAIN DE TILLEMONT, Histoire des empereurs et des autres princes qui ont regné durant les six premiére siècles de l’Eglise, Paris, 1691, 128.

[7]  CTh., 1, 6, 1; cfr. F. GUSTA, Vita di Costantino il Grande Primo imperador cristiano con l’aggiunta di un exame critico soppra diversi punti più principali di questa parte di storia  ed una vera idea della Chiesa in quell’epoca, 152 In 312 in timp ce se gasea la Sardica publica o lege in care interzice ca senatorii spanioli acuzati de a fi savirsit delicte sa fie judecati de prefectul cetatii Romei sau de Imparat asa cum era uzanta. Prin aceasta lege Constantin interzice apelul la Roma si solicita guvernatorului provinciei spaniole Octavian ca judecata sa se faca in provincia respectiva.

[8]  EUSEBIO DI CESAREA, Storia ecclesiastica, III, 10, 15-16; V, 6, 2-4.

[9]  ZOSIMO, Storia nuova, 2,7,2.; D. L. GIOVANNI, «Istituzioni, scienza giuridica, codici nel mondo tardo antico. Alle radici di una nuova storia», Saggi di storia antica, Roma, 2008, 182.

[10]  Panegirici latini, E. GALLETIER, ed., Parigi, 9,2,4-5-.

[11]  EUSEBIUS CAESARIENSIS, «De vita Constantini»,1,6, PG 20.

[12]  LACTANTIUS, Cosi morirono i persecutori, 37,1, 66.

[13]  “Munera publica”, sau “λειτουργίαι”, desemna in lumea romana, in general, obligatiile impuse de catre stat locuitorilor imperiului, in conformitate cu principiul ca o parte din activitatea si patrimoniul (activele) cetateanului romana era datorat statului.

[14] CTh., XVI, 2,10: “Ut ecclesiarum coetus concursu populorum ingentium frequentetur, clericis ac iuvenibus praebeatur immunitas repellaturque ab his exactio munerum sordidorum. Negotiatorum dispendiis minime obligentur, cum certum sit quaestus, quos ex tabernaculis adque ergasteriis colligunt, pauperibus profuturos. Ab hominibus etiam eorum, qui mercimoniis student, cuncta dispendia.. Esse sancimus. Parangariarum quoque parili modo cesi urm.et exactio. Quod et coniugibus et liberis eorum et ministeriis, maribus pariter ac feminis, indulgemus, quos a censibus etiam iubemus perseverare immunes”.

[15]  EUSEBIUS CAESARIENSIS, «Historia ecclesistica», X,7, 1-2, PG 20; A. H. M. JONE, Constantine and the Conversion of Empire, London, 1978, 74; S. CALDERONE, Costantino e il cattolicesimo, Napoli, 2001, 141; D. L. GIOVANNI, Istituzioni, scienza giuridica, codici nel mondo tardo antico, 179.

[16]  In 326 imparatul va promulga o lege in care se va specifica foarte clar ca privilegiile vor fi numai pentru comunitatile catolice, adica ortodoxe, ereticii si schismaticii fiind esclusi de la aceste privilegii, mai putin novatienii fata de care constitutia se arata clementa, ei avind dreptul sa-si pastreze bisericile si cimitirele. cfr. CTh., XVI, 5, 1: „Privilegia, quae contemplatione religionis indulta sunt, catholicae tantum legis observatoribus prodesi urm.e oportet. Haereticos autem atque schismaticos non tantum ab his privilegiis alienos esi urm.e volumus, sed etiam diversis muneribus constringi et subjici.”; CTh., XVI, 5, 2: „Novatianos non adeo comperimus praedamnatos, ut iis quae petiverunt, crederemus minime largienda. Itaque ecclesiae suae domos, et loca sepulcris apta sine inquietudine eos firmiter posi urm.idere praecipimus.” Vezi can. 8 al sinodului I ecumenic de la Niceia care manifesta aceeasi clement fata de novtieni; F. SCAFF, History of the Christian Church, Volume III: Nicene and Post-Nicene Christianity. A.D. 311-600, 83, n. 135

[17]  CTh, XVI, 2, 2: “Qui divino cultui ministeria religionis impendunt, id est hi, qui clerici appellantur, ab omnibus omnino muneribus excusentur, ne sacrilego livore quorundam a divinis obsequiis avocentur”; EUSEBIUS CAESARIENSIS, «Historia ecclesistica», X, 7, 1, PG 20; E. HORST, Costantino il Grande, 227;  F. GUSTA, Vita di Costantino il Grande Primo imperador cristiano con l’aggiunta di un exame critico soppra diversi punti più principali di questa parte di storia  ed una vera idea della Chiesa  in quell’epoca, 97-98.

[18]  CTh XVI, 2, 3: “Cum constitutio emissa praecipiat nullum deinceps decurionem vel ex decurione progenitum vel etiam instructum idoneis facultatibus adque obeundis publicis muneribus opportunum ad clericorum nomen obsequiumque confugere, sed eos de cetero in defunctorum dumtaxat clericorum loca subrogari, qui fortuna tenues neque muneribus civilibus teneantur obstricti, cognovimus illos etiam inquietari, qui ante legis promulgationem clericorum se consortio sociaverint. Ideoque praecipimus his ab omni molestia liberatis illos, qui post legem latam obsequia publica declinantes ad clericorum numerum confugerunt, procul ab eo corpore segregatos curiae ordinibusque restitui et civilibus obsequiis inservire” (320 iul. 18).

[19]  Follies (pl folles) este o moneda de broz avind greutatede circa 10 gr acoperita superficial cu un strat de argint. A fost introdusa de reforma monetatra a lui Diocletian. Cu reforma imparatului Constantin greutatea ei se reduce la inceput la 3,41 gr iar dupa aceea la 1, 7 gr. Pentru mai multe informatii vezi art. lui A. H. M. JONES «The Origin and Early History of the Follis» in The Journal of Roman Studies 49 (1959) 34-38.

[20]  EUSEBIUS CAESARIENSIS, «Historia ecclesistica», X, 6, 1-6, PG 20; ID; Storia ecclesiastica, X, 6, 1, 6, 535, n. 3; «De vita Constantini»,4, 28, PG 20. Salariul personalului bisericesc nu era nimic altceva decit o continuare in mediul crestin a traditiei instaurata de Aurelian prin care preotii templelor pagine primeau o anumita remuneratie; R. L. FOX, Pagani e cristiani, 664; 3 EUSEBIUS CAESARIENSIS, «Historia ecclesistica», X, 6, 1-3; cfr. J. L. MAIER, Le dosier du Donatism I, Berlin 1987, 138 si urm..; K. M. GIRARDET, «Die Petition der Donatisten an Kaiser Konstantin (Frühjahr 313) – historische Voraussetzungen und Folgen», in Chiron 19, 1989, p. 194). Vezi evolutia politicii filo crestina a lui Constantin in. M. SORDI, Il cristianesimo e Roma, Bologna 1965, 396si urm.. (cu o periodizare); T. D. BARNES, «Lactantius and Constantine», in JRS 63, 1973, 44(cu o schema referitoare la acordarea libertatii de cult), acum in Early Christianity and the Roman Empire, London 1984 (VI); ID, Constantine and Eusebius, Combridge – London 1981, 64 si urm.; P. KERESZTS, Constantine. A great christian monarch and Apostle, Amsterdam 1981, 38.; T. CHRISTENSEN, «The so –calles Edict of Milan», in Classica e Mediaevalia 35, (1984) 129 si urm.; J. GAUDEMET, L’Eglise dans l’empire romain au IVe et Ve siécle, Paris, II, 1990, 299.

[21]  S. MAZZARINO, L’impero romano,1956 (partea a doua a tratatului Trattato di storia romana, Roma, 1956, 652 si urm. Imparatul Grazian prin renuntarea la titlul de pontifex maximus elimina si privilegiile si imunitatie preotilor pagini si al vestalelor

[22]  EUSEBIO DI CESAREA, Storia Ecclesiastica X, 5, 15-17, 529-530; P. SCHAFF, History of the Christian Church, Vol. III, 65.

[23]  CTh, 16, 2, 4: “Idem a. ad populum. Habeat unusquisque licentiam sanctisi urm.imo catholicae venerabilique concilio decedens bonorum quod optavit relinquere. Non sint casi urm.a iudicia. Nihil est, quod magis hominibus debetur, quam ut supremae voluntatis, post quam aliud iam velle non possunt, liber sit stilus et licens, quod iterum non redit, arbitrium” (321 iul. 3); cfr. LANE FOX, Pagani e cristiani, 678.

[24] EUSEBIUS CAESARIENSIS, «De vita Constantini», IV, 24, PG 20. J. B. L. CREVIER, Storia degli imperatori romani, vol 18, 128. Succesorii lui Constantin cel Mare, Constanzo si Teodosie II vor renunta la dispensa facuta testatorului de Constantin. Motivul pentru care succesorii sai au intervenit a fost acela ca s-a inceput o adevarata vinatoare de mosteniri in favoarea bisericii si in detrimentul urmasilor – sotie, copii. Pentru a stavili aceata vinatoare din partea clerului imparatul Valentin I intr-un edict din 370 adresat lui Damasus, episcopul Romei, interzice eclesiasticilor sa viziteze vaduvele si orfanii defunctului, care inainte de moarte facuse o donatie bisericii cu “praetextu religionis”.cfr. CTh, XVI, 2, 20: “Ecclesiastici aut ex ecclesiasticis vel qui continentium se volunt nomine nuncupari, viduarum ac pupillarum domos non adeant, sed publicis exterminentur iudiciis, si posthac eos adfines earum vel propinqui putaverint deferendos. Censemus etiam, ut memorati nihil de eius mulieris, cui se privatim sub praetextu religionis adiunxerint, liberalitate quacumque vel extremo iudicio posi urm.int adipisci et omne in tantum inefficax sit, quod alicui horum ab his fuerit derelictum, ut nec per subiectam personam valeant aliquid vel donatione vel testamento percipere. Quin etiam, si forte post admonitionem legis nostrae aliquid isdem eae feminae vel donatione vel extremo iudicio putaverint relinquendum, id fiscus usurpet. Ceterum si earum quid voluntate percipiunt, ad quarum succesi urm.ionem vel bona iure civili vel edicti beneficiis adiuvantur, capiant ut propinqui”. Fata de gestul imparatului Sf Ieronim in Epistola catre Nepotian nu poate sa zica decit ca ii pare rau de aceasta norma dar o meritam. «Epist. LII) ad Nepotianum presbiterum», 2, CSEL, 54:“Nec de lege conqueror, sed doleo, cur meruer-imus hanc legem

[25]  F. SCAFF, History of the Christian Church, Volume III: Nicene and Post-Nicene Christianity, 85 apud Chrys. Hom. 66 in Matt. (VII, 658) I

[26]  Pentru aprofundare vezi Code Thèodosien I-XV, Code Justinien, Constitutions Sirmondiennes, R. DELMAIRE, ed., SCH, Paris, 2009, 541-546; Codex, 1, 4, 39-51; A ROTA, «Episcopalis Audientia», in Enciclopedia Cattolica, V, 1950, 446; vedi anche P. DE FRANCISI, «Per la storia della “episcopalis audientia” fino alla Novella XXXV(XXXIV) di Valentino», in Annali dell’Universita di Perugina, Faculta di giurisprudenza, 30 (1915) 45-47; S. MONCHI ONORY, Vescovi della città (sec. IV-V), Bologna 1933; G. MASI, L’udienza vescovile nelle cause laiche da Constatino ai Franchi, Modena 1939; G. VISMARA, Episcopalis audientia, L’attivita giurisdizionale del vescovo per la risoluzione delle controversie private tra laici nel diritto romano e nella storia del diritto italiano fino al secolo nono, Milano, 1937; ID., La giurisdizione civile dei vescovi (secoli I-XI), Milano, 1995; S. HIERONIMUS, «Ep. 97», PL 22, 789. Episcopii trebuiau sa aplice legea romana in judecarea cauzelor “leges norman teneant veritatis”; G. VIOLARDO, Il pensiero giuridico di Girolamo, Milano, 1937, 242. Legile lui Constantin absorbisera elementul crestin: “Constantinus magnus imperator, tollendae differentiae inter ius romanum et usum forensem audientiae episcoporum orientalium dat” si ca “ius romanum suadente usu forensi audientiae episcopalis chiaritati christianae accomodatur” erau re comandate ca “norma veritatis”.

[27]  CTh.1.27.1. “Imp. Constantinus a. Iudex pro sua sollicitudine observare debebit, ut, si ad episcopale iudicium provocetur, silentium accommodetur et, si quis ad legem christianam negotium transferre voluerit et illud iudicium observare, audiatur, etiamsi negotium apud iudicem sit inchoatum, et pro sanctis habeatur, quidquid ab his fuerit iudicatum: ita tamen, ne usurpetur in eo, ut unus ex litigantibus pergat ad supra dictum auditorium et arbitrium suum enuntiet. Iudex enim praesentis causae integre habere debet arbitrium, ut omnibus accepto latis pronuntiet”

[28]  Archivium Historiae Pontificiae, DE GIANFRANCO BINAZZI, ed., vol.41, Roma , 2003, 28, n. 13. Sf. Ambrozie al Milanului si Fericitul Augustin administrau justitia civila in cadrul Audientei episcopalis. La aceasta institutie de judecata puteau  sa apeleze toti cetatenii nu numai crestinii ci si evreii si paginii.

[29]  JOANNES CHRYSOSTOMUS «Homiliae in Acta Apostolorum», 42,4 PG, 60, 302, «De elemosyna», 6, PG, 51, 269; «Homiliae in Genesim», 41, 1, PG, 54, 435; «Homiliae in Epistolam  ad Romanos», 11, 6, PG, 60, 491.

[30]  Aceasta constitutie prin care imparatul recunoaste episcopilor dreptul de a judeca cauzele civile in tribunalele bisericesti, din pacate s-a pierdut, nu se regaseste in Codex Theodosianus in schimb este menzionata in Codex-ul lui Justinian. Codex, I, 4, 7, 40: ”Si qui ex consensu apud sacrae legis antistitem litigare voluerint, non vetabuntur, sed experientur illius (in civili dumtaxat negotio) arbitri more residentis sponte iudicium. Quod his obesi urm.e non poterit nec debebit, quos ad praedicti cognitoris examen conventos potius afuisi urm.e quam sponte venisi urm.e constiterit”; SOZOMENUS, «Historia ecclesiastica», I, 9, PG 67, 881.

[31]  CTh, 16, 5, 12

[32]  Codex, Sirmondianae. 1 (Imp. Constantinus A. ad Ablabium p(raefectum) p(raetori)o): Sanximus namque, sicut edicti nostri forma declarat, sententias episcoporum quolibet genere latas sine aliqua aetatis discretione inviolatas semper incorruptasque servari; scilicet ut pro sanctis semper ac venerabilibus habeantur, quidquid episcoporum fuerit sententia terminatum. Sive itaque inter minores sive inter maiores ab episcopis fuerit iudicatum, apud vos, qui iudiciorum summam tenetis, et apud ceteros omnes iudices ad exsecutionem volumus pertinere. Quicumque itaque litem habens, sive posi urm.esi urm.or sive petitor vel inter initia litis vel decursis temporum curriculis, sive cum negotium peroratur, sive cum iam coeperit promi sententia, iudicium elegerit sacrosanctae legis antistitis, ilico sine aliqua dubitatione, etiamsi alia pars refragatur, ad episcopum personae litigantium dirigantur. … Omnes itaque causae, quae vel praetorio iure vel civili tractantur, episcoporum sententiis terminatae perpetuo stabilitatis iure firmentur, nec liceat ulterius retractari negotium, quod episcoporum sententia deciderit. Testimonium etiam ab uno licet episcopo perhibitum omnis iudex indubitanter accipiat nec alius audiatur testis, cum testimonium episcopi a qualibet parte fuerit repromisium.

[33]  Particularitatea traducerii locutiuni lex Christiana oferita de H. A. Drake, Constantine and the Bishops. The Politics of Intolerance, Baltimore and London 2000, 322: «to the jurisdiction of the Christian law». Interpretarea acestor cuvinte au dat nastere la opinii diverse. Dupa G. Vismara, Episcopalis audientia, 17, la lex Cristiana ar fi«acel complex de precepte juridice care constituie dreptul canonic»; in timp ce pentru W. Selb, «Episcopalis audientia von der Zeit Konstantins bis zur Nov. XXXV Valentinians III», in Zeitschrift der Savigny-Stiftung für Rechtsgeschichte. Romanistische Abteilung 84 (1967) 58 si M. R. CIMMA, L’‘episcopalis audientia’ nelle costituzioni imperiali da Costantino a Giustiniano, Torino, 1989, 58, intreaga fraza exprima numai posibilitatea de a purta controversa sau litigiul in fata judecatorului crestin, fara nici-o referire la complexul de norme in mod specifice crestinismului.

[34]  EUSEBIUS CAESARIENSIS, «De vita Constantini», 4, 27, PG 20, 1176. Constantin stabileste inapelabilitatea sentintelor emise de episcopi pe considerentul ca slujitorii Bisericii crestine erau de preferat oricarui judecator civil, in alte cuvinte credibilitatea si onestitatea lor nu era pusa la indoiala.

[35]  Cfr. J. Lammeyer, «Die “audientia episcopalis» in Zivilsachen der Laien in römischen Kaiserrecht und in den Papyri, Aegyptus, 1933, 195; G. Vismara, Episcopalis audientia, 26 si urm..; Id., «Ancora sulla “episcopalis audientia” Ambrogio arbitro o giudice?», in Studia et Documenta Historiae et Iuris 53 (1987) 53. 55. 58. 69; Id., La giurisdizione civile dei vescovi (secoli I-X), Milano 1995, 53 si urm..; V. COLORNI, Legge ebraica e leggi locali. Ricerche sull’ambito di applicazione del diritto ebraico dall’ epoca romana al sec. XIX, Milano, 1945, 127 si urm.. Cu toate acestea jurisdictia episcopului vine recunoscuta numai in Occident; J. Gaudemet, L’Église dans l’Empire romain (IVe-Ve siècles), 230 si urm.; M. R. CIMMA, «A proposito delle “constitutiones Sirmondianae», in Atti dell’Accademia Romanistica Costantiniana. X Convegno internazionale, Napoli 1995, 381; F. PERGAMI, «Giurisdizione civile e giurisdizione ecclesiastica nella legislazione del Tardo impero», in Processo civile e processo penale nell’esperienza giuridica del mondo Antico, Atti del Convegno in memoria di A. Biscardi. Siena, Certosa di Pontignano, 13-15 dicembre 2001 (collana della Rivista di diritto romano http://www.ledonline.it/ rivistadirittoromano/ attipontignano.html), 361 n. 129.

[36]  SIMMACHUS, Ep. 3.36, PL 18, 209: (Symmachus Ambrosio) Filius meus Caecilianus vir clarisi urm.imus, qui nunc communis patriae gubernat annonam, certo cognovit indicio, adversarium suum Pyratam nomine, vel ejus procuratorem, spem tui favoris hausisi urm.e. Negavi solere te recipere in tuam curam pecuniarias actiones. Ille tamen, ut est hominum plerumque supervacua trepidatio, consentaneas sanctis moribus tuis de me litteras postulavit. Non abnui operam facilia et justa poscenti. Summa est igitur impositi mihi muneris, contra absentem civem, simulque districtum publicis curis, non sinas quidquam de justitia tua sperare praesidium. Sunt fora, sunt leges, sunt tribunalia, sunt magistratus, quibus litigator utatur salva conscientia tua. Vale. Scrisoarea a fost amplu studiata de G. Vismara, Ancora sulla ‘episcopalis audientia’ (Ambrogio arbitro o giudice?), 53. 65.  De observat ca acelas Simmachus subliniaza ca episcopul Ambrozie refuza sa judece cauzele pecuniare. De altfel el se exprima in mod explicit afirmind ca “licet … silere in negotio duntaxat pecuniario”. “De oficium ministerium, 2, 24, 125, PL 16, 136.

[37]  I COR., 6, 1-7: “Indrazneste, oare, cineva dintre voi, avand vreo para impotriva altuia, sa se judece inaintea celor nedrepti si nu inaintea celor sfinti? 2. Au nu stiti ca sfintii vor judeca lumea? Si daca lumea este judecata de voi, oare sunteti voi nevrednici sa judecati lucruri atat de mici? 3. Nu stiti, oare, ca noi vom judeca pe ingeri? Cu cat mai mult cele lumesti? 4. Deci daca aveti judecati lumesti, puneti pe cei nebagati in seama din Biserica, ca sa va judece.
5. O spun spre rusinea voastra. Nu este, oare, intre voi nici un om intelept, care sa poata judeca intre frate si frate?
6. Ci frate cu frate se judeca, si aceasta inaintea necredinciosilor? 7. Negresit, si aceasta este o scadere pentru voi, ca aveti judecati unii cu altii. Pentru ce nu suferiti mai bine strambatatea? Pentru ce nu rabdati mai bine paguba?”Cfr. de asemenea Didascalia Apostolorum 2, 6. Un tratat care dateaza foarte probabil din sec. III ne face cunoscut ca litigiile intre crestini erau rezolvate de catre episcop; Episcopii Teodor de Mopsuesia si Teodoret de Cir (sec IV-V) interpreteaza pasajul din Epistola I catre Corinteni a Sf. AP. Pavel ca o invitatie [crestini erau invitati sa-si rezolve litigiile in sinul comunitatii] si nu ca o obligatie: THEODORETUS, MOPSUESTENUS, “Ad Corinthios”. 6, PG 66, 881. 884; THEODORETUS CYRI, “Ad Corinthios” I, 6 PG 82, 264. Referitor la pasajul din I Corinteni in timpurile moderne vezi O. DILIBERTO, «Paolo di Tarso, ‘I ad Cor.’, VI, 1-8, e le origini della giurisdizione ecclesiastica nelle cause civili», in Studi Economico-Giuridici. Università di Cagliari. Pubblicazioni della Facoltà di Giurisprudenza 49.1, 1978-1979, 183 si urm.. Invitatia apostolului Pavel esta calificata ca fiind obligatie de S. RICCOBONO, «L’influsso  del Cristianesimo sul diritto romano», in Atti del Congresso Internazionale di diritto romano (Bologna e Roma XVII-XXVII aprile MCMXXXIII), II, Roma, Pavia 1935, 78.

[38]  Mt. 18.

[39]  Comunitatile crestine inca de la inceput au avut o organizare democratica cfr. F. DE MARTINO, Storia della costituzione romana, V, II ed., Napoli 1975, 41, 58; G. JOSSA Il cristianesimo antico. Dalle origini al concilio di Nicea, Roma, 58. Solutionarea controverselor intre credinciosi nu era in mod necesar incredintata sefilor spirituali. Cu toate acestea in decursul primelor doua secole biserica crestina se organizeaza avind o structura de tip monarhic, episcopul devenind figura marcanta a comunitatii, el intruchipind persoana plina de intelepciune indicata de ap. Pavel, capabila sa mentina pacea si ordinea in interiorul comunitatii. Pentru aprofundare vezi O. DILIBERTO, «Paolo di Tarso, ‘I ad Cor.’, VI, 1-8, e le origini della giurisdizione ecclesiastica nelle cause civili»,  218.

[40]  CTh. 2.1.10: “Iudaei Romano et communi iure viventes in his causis, quae non tam ad superstitionem eorum quam ad forum et leges ac iura pertinent, adeant sollemni more iudicia omnesque Romanis legibus inferant et excipiant actiones: postremo sub legibus nostris sint. Sane si qui per conpromisi urm.um ad similitudinem arbitrorum, apud Iudaeos vel patriarchas ex consensu partium in civili dumtaxat negotio putaverint litigandum, sortiri eorum iudicium iure publico non vetentur: eorum etiam sententias provinciarum iudices exsequantur, tanquam ex sententia cognitoris arbitri fuerint adtributi”. Aceeasi constitutie este inserata in Codex-ul lui Justinian 1.9.8, cu unele modificari; vezi in acest sens G. FERRARI DELLE SPADE, «Giurisdizione speciale ebraica nell’impero romano cristiano» in Scritti in onore di C. Ferrini pubblicati in occasione della sua beatificazione, I, Milano 1947, 239 si urm.; B. BIONDI, Il diritto romano cristiano, I. Orientamento religioso della legislazione, Milano 1952, 337 si urm..

[41]  Vezi de exemp.: J. JUSTER, Les Juifs dans l’Empire Romain. II. Leur condition juridique, économique et sociale, Paris 1914, 37. 96. 110 si urm..; G. VISMARA, Episcopalis audientia. L’attività giurisdizionale del Vescovo per la risoluzione delle controversie private tra laici nel diritto romano e nella storia del diritto italiano fino al secolo nono, Milano 1937, 4.; V. COLORNI, Legge ebraica e leggi locali. Ricerche sull’ambito d’applicazione del diritto ebraico in Italia dall’epoca romana al secolo XIX, Milano 1945, 103 si urm..; A. MORDECHAI RABELLO, «Sui rapporti fra Diocleziano e gli Ebrei» in Atti dell’Accademia Romanistica Costantiniana. II Convegno internazionale, Perugia 1976, 180, 195 si urm.; ID., «Jewish and Roman Jurisdiction» in An Introduction to the History and Sources of Jewish Law,  N. S. HECDHT, B.S. JACKSON, S.M. PASI URM.AMANECK, D. PIATTELLI, A.M. RABELLO, ed., Oxford 1996, 153 si urm.; M. SIMON, Verus Israel. Étude sur les relations entre chrétiens et juifs dans l’empire romain (135-425), Paris, 1983, 158.

[42]  Vezi A. AMANIEU, «Arbitrage», in Dictionnaire de Droit Canonique, I, Paris, 1935, 864; B. CPHEN, «Arbitration in Jewish and Roman Law» in Revue Internationale des Droits de l’Antiquité 5 (1958) 165 si urm.; ID., Jewish and Roman Law. A Comparative Study. II, New York 1966, 651 si urm.

[43]  P. de FRANCISI, Per la storia dell’episcopalis audientia. Fino alla Nov. XXXV (XXXIV) di Valentiniano, in Annali della Facoltà di Giurisprudenza di Perugia (Scritti O. Scalvati) 30, 1915-1918, 49; A. AMANIEU, «Arbitrage», 864; G. VISMARA, Episcopalis audientia, 4; V. OLORONI, Legge ebraica e leggi locali, 122 s. Vezi de asemenea M.R. CIMMA, L’’episcopalis audientia’’ nelle costituzioni imperiali da Costantino a Giustiniano, Torino 1989, 31 Si urm. Autoarea sustine ca arbitrajul ar fi fost praticat si ar fi fost protejat in comunitatea ebraica de ordinamentul roman. In plus cercetatoarea sustine ca imparatul Constantina insusi a atribuit puteri judecatoresti episcopilor tinind cont de rolul jucat de patriarhul evreilor (78).

[44]  G. VISMARA, «Episcopalis audientia. L’attività giurisdizionale del Vescovo per la risoluzione delle controversie private tra laici nel diritto romano e nella storia del diritto italiano fino al secolo nono» in Studia et Documenta Historiae et Iuris 13-14, 1947-48, 358; J. LAMMAYER, «Die ‘audientia episcopalis’» in Zivilsachen der Laien in römischen Kaiserrecht und in den Papyri, Aegyptus 13.1, 1933, 194; F.J. CUENA BOY, L ‘episcopalis audientia’ 2, 15 si urm. Cfr. J. GAUDEMET, L’Église dans l’Empire romain (IVe-Ve siècles), Paris,1958, 231. Fiind privilegiile curtii ebraice mai apropiate, acestea vor servi ca model pentru crestini, totusi, «la comparaison des deux législations ne ferait d’ailleurs pas apparaître que des analogies».

[45]  Constantin numeste duminica ziua soarelui, nume ce nu putea sa ofenseze urechile supusilor lui pagini cfr. E. HORST, Costantino il Grande, 229. Constantin nu foloseste formula consacrata de crestini “ziua Domnului” ci dies Solis adica ziua soarelui. Prin formula respectiva legea era valabila pentru toti, chiar si pentru cetatenii si soldati necrestini. Crestinii la acea vreme constituiau numai o minoranta; J. BURCHARDT, L’età di Costantino il Grande,371.

[46]  IGNATIUS ANTIOCHENUS, «Ep. ad Magnesios», XI, 1, PG 5.

[47]  La Didache, II, 59, 2, U. MATTIOLI, ed., Ancona, 1965.

[48]  CTh, 2,8,1; Codex, 3,12,2: Imperator Constantinus.Omnes iudices urbanaeque plebes et artium officia cunctarum venerabili die solis quiescant. ruri tamen positi agrorum culturae libere licenterque inserviant, quoniam frequenter evenit, ut non alio aptius die frumenta sulcis aut vineae scrobibus commendentur, ne occasione momenti pereat commoditas caelesti provisione concessa”. Const. A. Helpidio.<a 321 PP. V NON. MART. CRISPO II ET CONSTANTINO II CONSI URM..; H. DӦRRIES, Costantin der Große, «Urtban-Bucher», 29 (1958) 90

[49]  EUSEBIUS CAESARIENSIS, «De vita Constantini», IV, 18-20, PG 20 compar cu SOZOMEN, I. 8; cfr. P. SCHAFF, History of the Christian Church, Vol. III: Nicene and Post-Nicene Christianity. A.D., 311-600, 2002, 71. Mai tirziu, succesorii lui Constantin cel Mare au interzis colectarea de impozite (368 si 386) in zi de duminica precum si reprezentatiile teatrale si cele de circ (386 si 425) Legea impotriva inchiderii teatrelor si spectacolelor din 425 in CTh XV, 7, I,5: «Omni theatrorum atque circensium voluptate per universas urbes [..] denegata, totae Christianorum ac fidelium mentes Dei cultibus occupentur».

[50]  EUTROPIO, X, VIII, Compendiu di storia romana, A. RESTA BARRILE ed., Bologna, 1926, 128.

[51]  H. KRAFT, «Konstantin del Große» in Wege der Forschung, (131) 66.