Clericul ca barometru al comunitatii sale

 

Preotul in istoria umanitatii se naste in acelasi timp cu religia, asa cum religia apare odata cu istoria. Preotii au existat din timpuri imemoriabile, pentru ca dintodeauna oamenii au simtit nevoia de un interpret ca sa le faca cunoscut voia lui Dumnezeu. Preotul din toteauna a fost considerat de catre poporul din care provenea ca purtatorul de cuvint al lui Dumnezeu[1]. El nu este tipic crestin, pentru ca inca inainte de crestinism au exista preoti cum de asemenea a esistat si Dumnezeu .

Fiecare epoca si-a avut preotii sai: Dumnezeu trimitea o oarecare scinteie  in vreunul si acela era preotul, citeodata ca in cazul lui Melchisedec “preotul Dumnezeului celui Preainalt”( Gen. 14,18) era chiar seful comunitati. Sa ne amintim rugamintea lui Solomon : “Si robul Tau este in mijlocul poporului Tau pe care l-ai ales, popor nesfarsit de mare, care din pricina multimii lui nu se poate nici socoti, nici numara. Daruieste-i dar robului Tau minte priceputa, ca sa asculte si sa judece poporul Tau si sa deosebeasca ce este bine si ca este rau”(III Reg. 3, 8-9)

La preotie totdeuna  Dumnezeu este cel ce chiama,  asa cum de exemplu  l-a chiamat pe Samuel, iar acela raspunde “iata-ma”. Preotia este un dar de la Dumnezeu si nimeni nu si-l ia de unul singur[2]. In N.T. vedem ca toti apostoli sint alesi si chemati, chiar si Ap. Pavel prin voia lui Dumnezeu a fost chemat  sa fie apostol al lui Iisus Hristos (I Cor 1,1; Rom 1,1) cum zice el insusi ” apostol nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus Hristos si prin Dumnezeu-Tatal”(Gal 1, 1) ”ales din pantecele mamei mele”(Gal. 1,15).

Daca preotia ar fi fost de la sine n-ar fi fost sfinta, este sfinta pentru ca este de la Dumnezeu si in consecinta hirotonia (χειροθετείν)[3] infaptuita prin miinilor eiscopului este distincta de investitura oficialilor din lumea seculara. Preotia a fost reinoita de catre Iisus Hristos  care i-a dat un sens nou prin intermediul apostolilor sai :“care ne-a facut pe noi imparatie, -preoti ai lui Dumnezeu si Tatal Sau-“(Apoc 1,6) si in acest mod Iisus Hristos confirma si redefineste spunind: “Asa cum Tatal M-a trimis pe Mine si eu va trimit pe voi . Si zicind aceasta a suflata supra lor si le-a zis. Luati Duh Sfint…” ( Ioan 20, 21-23) subliniind ca :“Nu voi M-ati ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe  voi”(Ioan 15,16).

Preotia este o vocatie, un dar de la Dumnezeu si nu o meserie, Iisus Hristos in cuvintarile sale prin folosirea a  doua metafore:”voi sinteti sarea pamintului si lumina lumii” (Ioan 15,16) defineste in lumea aceasta responsabilitatile, obligatiile si postul clericului in Biserica Sa,  avertizind in acelasi timp ca “multi sint chemati dar putini alesi” (Mat. 22,14). Referitor la aceasta, Sf. Ioan Gura de Aur[4] zice  ca preotul trebuie sa fie .”Nu numai pur cum o cere o astfel de slujire  ci de asemenea foarte prudent si practic in multe treburi […]. El trebuie sa fie sprinten la gindire pentru ca are de-a face cu oamnei care au sotii, fii, servitori [..], sprinten la gindire nu insidios, nici magulitor, nici ipocrit ci plin de libertate si de loialitate”.

Apostolul Pavel in epistolele sale face urmatoarele recomandari sefilor de comunitati, spunind: ”Va rog  sa umblati cu vrednicie, dupa chemarea cu care ati fost chemati” (Ef. 4,1) pentru ca ”Dumnezeu sa va faca vrednici de chemarea sa” (IITes. 1, 11). Nu mai putin apostolul Petru le atrage atentia privind comportamentul lor prin aceste cuvinte :

”Pe preotii cei dintre voi ii rog ca unul ce sunt impreuna-preot si martor al patimilor lui Hristos si partas al slavei celei ce va sa se descopere: Pastoriti turma lui Dumnezeu, data in paza voastra, cercetand-o, nu cu silnicie, ci cu voie buna, dupa Dumnezeu, nu pentru castig urat, ci din dragoste; Nu ca si cum ati fi stapani peste Biserici, ci pilde facandu-va turmei”( I Petru, 5, 1-3). Cu alte cuvinte turma se conduce cu fluierasul nu cu bastonul.

Preotii fiind sarea pamintului si lumina lumii trebuie sa aiba reputatia  sfinteniei si a perfectiunii in fata poporului. De exemplu, in disciplina antica  se interzicea acelora care faceau penitenta publica  sa fie ridicati la treapta preotiei, nu pentru ca penitenta publica n-ar fi fost suficienta pentru a obtine de la Dumnezeu iertarea pacatelor, ci pentru ca nu se putea inlatura din mintea oamenilor  aminirea pacatelor comise de aceia.  Am putea spune ca responsabilitatea preotului este intreita: fata de Dumnezeu[5] ca nu-l va insela, fata de constiinta sa[6] si apoi fata de popor care apreciaza autenticitatea si dispretuieste iocrizia, fariseismul.

Domnul Iisus Hristos  doreste ca preotii Bisericii Sale sa fie sobri in toate adica de bun simt, ca unii care se apropie de altarul Domnului pentru a se ruga si a mijloci pentru pacatele poprului. Apostolul Pavel in Ep. I catre Tim. (3, 2-8) traseaza normele de viata si conduita ale preotului si episcopului: ”să fie fara prihana, bărbatul unei singure femei, cumpătat, cuviincios, demn, ospitalier, capabil să învețe, nu bețiv, nu violent ci blând, nu certăreț, nu iubitor de bani, nu vorbind in doua feluri „(I Tim 3,2- 8). Părinții spun că umilința este mama tuturor virtuților și mândria este mama tuturor viciilor, sau cum spune Pavel însuși: „Nimeni să nu disprețuiască tineretile tale, ci fa-te pilda credinciosilor cu cuvintul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinta, cu curatia. Nu fii nepasator fata de harul care este in tine care ti s-a dat prin proorocie  cu punerea miinilor preotiei” (Itim. 4.11-14). Preotul este luat din popor si pus pentru popor nu deasupra poporului cum adesea se intimpla, iata cu il descrie poetul Lamartine:  “În fiecare parohie există un om care e al tuturor, care e chemat ca martor, ca sfătuitor şi ca sfinţitor în cele mai solemne momente ale vieţii omeneşti. Un om fără de care nici nu ne naştem, nici nu murim; care te primeşte de la sânul mamei şi nu te părăseşte decât la groapă, care binecuvintează sau sfinţeşte leagănul, patul conjugal, năsălia morţii şi pecetluieşte groapa. Un om pe care necunoscuţii îl numesc părinte, un om înaintea căruia creştinii îşi duc mărturisirile lor cele mai grele, lacrimile cele mai secrete; un om care prin rostul lui e mângâietorul tuturor durerilor omeneşti, care vede bătând la uşa sa pe sărac şi pe bogat, cel bogat ca să-şi lase pe ascuns milostenia, cel sărac să-şi primească pâinea fără să fie umilit; un om care, nefiind de nici un rang social, ţine deopotrivă de toate clasele. De clasele nevoiaşe prin viaţa lui modestă şi prin umilinţa naşterii, de cele înalte prin educaţia şi ştiinţa lui; în sfârşit un om care ştie toate, care are dreptul să spună tot, şi al cărui cuvânt cade de sus asupra minţii şi inimii omului prin autoritatea dumnezeieştii lui misiuni. Acest om este PREOTUL!”

Cu alte cuvinte, preotul trebuie sa fie un barometru pentru comunitatea sa, dupa cum si episcopul este barometru pentru preotii sai și nu o piatră de poticnire sau un spin. Clericul nu trebuie sa-si piarda credibilitatea  in fata credinciosilor sai, fiindca el nu este un angajat ci un lucrator pentru eternitate ”un lucrator in via Domnului”, el da marturie pentru vesnicia lui Dumnezeu si pregateste inimile credinciosilor pentru vesnicie. De ce? Pentru ca el este iconom al tainelor lui Dumnezeu I Cor. 4,1), adica administratorul unui patrimoniu, care sint Sfintele Taine ale Bisericii incredintate lui la hirotonie iar de administrarea lor trebuie sa dea seama.

Istoria Bisericeasca ne face cunoscut ca au fost si clerici ( preoti, episcopi) care n-au fost la inaltimea chemarii, fiind piatra de sminteala si de poticnire pentru credinciosi. Unul din marii parinti ai Bisericii, Grigore de Nazianz in Autobiografia sa da marturie despre aceasta situatie, evident ca sfintul Grigore are in vedere episcopatul din vremea sa. De ex. Epistolele 53, 54, ale Sf. Grigore de Nazianz(care pot fi datate in jurul anului 370 cind Sf. Vasile  a fost hirotonit episcop), precum si Epistola 79  demonstreaza in mod clar doua lucruri: ca horepiscopii[7] acceptau daruri din partea persoanelor care doreau sa intre in cler.

Profesorul JEAN BERNARDI[8] in cartea sa  Gregorio di Nazianzo teologo e poeta nell’età d’oro della patristica, Roma, 1997, prezinta urmatoarele aspecte legate de episcopatul sec. IV. Nu trebuie puse sub “obroc” unele aspecte dureroase ca sa nu spun mizerabile din istoria Bisericii. Spicuiesc din cartea lui J. Bernardi:

p.41. Episcopii secolului IV, in mare parte casatoriti si parinti de familie nu-si botezau copii lor de mici.

p.45. Nu avem marturii daca preotii si diaconii din mediul rural stiau sa scrie si sa citeasca, se presupune ca da. Episcopii din sec. IV nu erau alesi  in sensul de azi al cuvintului, in realitate erau cooptati dupa multe discutii sau chiar impartul facea propunerea cum  a fost de ex. cazul Sf. Ioan Gura de Aur[9], iar cind a devenit incomod a fost inlaturat.

p.66-67. Episcopul sec. III avea ca sarcina sa predice maselor, lucrul acesta presupunea calitati personale insa nu in mod necessar notiuni tehnice.  Sucesorul sau din sec. IV trebuia sa se adreseze multimii nu improvizind ci facind uz de unele harisme. In acest sens existau de foarte mult timp scolile retorice  care constituiau centrul de greutate al invatamintului superior al antichitatii. Episcopul din sec IV trebuia sa faca studii superiore, privilegiu rezervat in realitate unei mici minoritati de  tineri din familiile bogate .

p.68. “In sec. IV episcopii sint putini instruiti in materie de credinta. Chiar daca aveau capacitate de a se exprima public  in mod foarte rar ei au dobindit o formatie filosofica, necesara pentru a face fata problemelor teologice specifice momentului. De asemenea nu erau familiarizati cu textele Sfintei Scripturi pe care trebuiau sa le comenteze. Dincolo de toate acestea  sint obisnuiti cu stilul de viata al marilor proprietari, si nu inteleg de ce trebuie sa se descotoroseasca de acest mod de viata. Continua sa-si administreze propriile proprietati, sa comande taranilor si sclavilor , locuiesc in palatele lor, fac cu usurinta chefuri si nu-si imagineaza sa se deplaseze decit in lectica,  precedati de o multime de sclavi care indeparteaza multimea la trecerea lor. Toti prefera sa aiba de episcop un mare senior pentru simplul motiv ca un mare senior este un solid protector  pentru toti aceea care se adreseaza lui. El cunoaste judecatorii si agentii fiscali, guvernatorii provinciilor, generalii, chiar si ministri sint fosti colegi de scoala, prieteni sau parteneri”.

“Acesti episcopi casatoriti, cu familie, au tendinta de a lasa locurile lor fiilor  si de a umple biserica cu neamurile lor. Fiicele lor se casatoresc cu preoti si cu episcopi[10]. In plus preotii si episcopii sint scutiti de taxe fiscale  asa cum erau inainte preotii pagini. Foarte repede se constituie adevarate dinastii episcopale. Contemporanii sf. Grigore de Nazianz erau obisnuiti ca fiul sa urmeze tatalui si nu erau deloc nici surprinsi, nici iritati” .

  1. 69 “In aceasta situatie secolul este traversat de lupte intre clanurile religiose cu rezultatul ca episcopii sint in mod constant obligati sa ia decizii in controversele teologice pe care ei insisi le stapinesc rau. Cind sint lipsiti de argumente le inlocuiesc cu usurinta cu injurii ( in secolul urmator vor deveni chiar lovituri –  sinodul tilharesc de la Efes (449). In aceste conditii discutabile sint adeseori fara posibilitatea de iesire si se aprind cu usurinta. Dar care sint aceste mari dispute care impart lumea crestina? Inainte de toate trebuie sa citam disputele intre persoane. De ex. era frecvent cazul cind doua persoane ar fi revendicat titlul de episcop legitim din aceeasi localitate. Fiecare avea acolo proprii sustinatori insa  adeseori se recrutau sustineri din alta parte. Un conflict de acest tip putea sa dureze ani si sa se transmita de la o generatie la alta. Putea de asemena sa se intimple ca unul din cei doi concurenti sa fie eliminat in mod provizoriu sau definitiv, daca celalalt reusea sa obtina de la imparat o decizie de exil impotriva celuilalt. Odata eliminat episcopul locului, partidul advers se grabea sa puna pe scaunul ramas vacant  propriul candidat. De ex. sf. Atanasie este exilat din Egipt de 5 ori  si 2 episcopi arieni au ocupat pentru multi ani locul sau” .

Sf. Grigore ezita sa primeasca taina  preotiei pentru ca nu dorea sa faca parte din spectacolul pe care-l ofereau multi preoti, nu-i face placere  sa faca parte din rindurile lor: “Imi roseste obrazul de rusine din cauza altora[11], de toti aceia [..] care se apropie de lucrurile sfinte cu miini murdare, cum se spune  si cu suflete lipsite de orice initiere [se refera la cei nebotezati care desemnati pentru preotie sau pentru episcopat primesc botezul cu aceasta ocazie][12], inainte ca sa fie demni, revendica dreptul de a sedea in interiorul altarului (bèma)[13].

Nu se intimpla in toate zilele ca un episcop cu titlul de doctor al Bisericii Universale[14] sa-si trateaza confratii cu titlul de “intelepti improvizati” si “teologi fabricati prin alegere” pe care ii acuza ca varsa in altar banii saracilor”[15].

Episcopatul oriental pe care Grigore de Nazianz[16] il descopera chiar la Constantinopol ii apare compus din notabili mai mult sau mai putin dotati de calitati administrative  care au ajuns la responsabilitatea eclesiastica fara minima preparatie spirituala  si fara formatie religiosa. Acesti prelati respira spiritul lumii seculare, multi dintre ei sint autoritari si orgoliosi si si-au pastrat obisnuintele de lux si de fast. Altii sint arivisti, lacomi de bani si de putere, grosolani si fara cultura,  au abandonat de putin timp plugul si fieraria (forja ), poarta inca pe corpul lor urmele infame ale sclaviei si s-au imbogatit intr-un mod lipsit de onestitate.[17] Si de la unii si de la altii nu se asteapta nimic bun.

Ca preot, Sf. Grigore n- avea nicio stima fata de confratii sai ; devenit episcop, va fi un nemilos denuntator al defectelor clerului episcopal. In Autobiografia sa face un aspru rechizitoriu episcopilor din vremea sa. Iata de exemplu, cit de plastic ca sa nu spun colorat descrie Sf. Grigore de Nazianz in calitate de episcop al Constantinopolului si presedinte al celui de-al doile sinod ecumenic de la Constantinopol , o sedinta de lucru din timpul sinodului.

“Si aceia incepura sa croncane din scaunele lor, pareau o reuniune de gaite in hainele lor luxoase, un vacarm de tineri, o banda de noua generatie, un virtej care trage dupa sine pulberea ridicata de vint. Oameni carora nicio persoana mataura si tematoare de Dumnezeu le-ar fi acordat cuvintul, care filfiiau din aripi in mod haotic  sau care ti se napusteau  dintr-o data in fata ca un roi de viespi”[18].

Mai aspru: “Aceia care conduc poporul si-l instruiesc, dispensatori ai Duhului Sfint, care din inaltimea scaunelor lor anunta cuvintul mintuirii; aceia care cu gura cascata, in mijlocul bisericii proclama peste tot si in mod constant  pacea, se dezlantuie unii impotriva altora cu ura si urla ca nebunii, recrutind aliati, acuzind si fiind acuzati, facind exces de favoruri si defilind in mijlocul dansatorilor lor, sfisiind pe cel care isi pusesera mai intii miinile; pentru dorinta si setea de putere, si de putere personala –cum urla aceste lucruri, cu ce cuvinte?- au ramas odiosi lumii intregi”[19]

In aceste circcumstante neputincios fiind Sf. Grigore se intreaba retoric:“Dar spune-mi, nu erai tu acela care aprobai aceste lucruri mai intii? Cine ar fi trebuit sa exercite autoritatea in sedinte? Sedintele erau controlate de cei care reuseau sa o faca (ezit sa repet lucruri de care ma rusinez). Comandau toti, adica niciunul, pentru ca autoritatea care vine de la cei multi este anarhie”[20]

“Ma voi apropia de acea mare amestecatura de traficanti de Cristos, numai cind vreunul va reusi sa uneasca milul urit mirositor cu parfumul smirnei pure”[21] . “Refuza , te rog , un singur lucru: episcopii rai, si nu ezita pentru demnitatea catedrei lor. Au inaltimea demnitatii dar nu amabilitatea. Mergi dincolo de piele si priveste lupul[22]. Excelentii mei confrati pastori mureau de gelozie [..] mojicia  lor nu tolera cultura”[23] .

“Intre ei unii sint fii de contabili al tezaurului public, si nu au alta perspectiva decit sa escrocheze, altii au venit direct din oficiul lor..; altii au lasat plugul si sint arsi de soare , altii au lasat sapa si tirnacopul pe care le foloseau in toare zilele, altii inca, au lasat ramele (de la barca) sau armata, emana miros de cloaca si sint plini de cicatrici… si altii au inca au pe piele sudoarea pentru lucrul facut alaturi de foc. Aceasta adunatura de biciuscari si de macinatori se umfla si, batindu-si joc de popor cu persusiune sau cu amenintarea tintesc catre virf asa cum fac anumiti carabusi  care se indreapta catre cer sburind. Parcursul pe care-l urmeaza nu este acela al balegarului si nu stiu sa miste capul inainte si-napoi: se cred maestrii de neintrecut in lucrurile mai inalte si rostesc lucruri lipsite de sens, nu stiu nici macar cite picioare si cite miini au . Toate astea nu sint demne de dispret si nedemn de un episcop?[24]

“Unul se lauda cu originea sa nobila, altul cu capacitatea sa oratorica, altul cu bogatia lui si altul cu familia lui. Aceia care nu au nimic  pentru a face o figura frumoasa  se fac cunoscuti prin viciile lor”[25] .

“Dar tu, care  ieri erai perceptor (agent fiscal) sau care ai exercitat o oarecare modesta insarcinare  ca functionar, spune-mi cum se explica ca ieri erai sarac si apoi ai devenit mai bogat decit Cirus Medul, decit Cresus si decit Mida?  Si cum ai devenit propietarul unei case acoperita cu lacrimi, cum ai obtiunt accesul la anvon, si cum ai devenit maestru pe tronul episcopal. Acum pazesti tot tezaurul pe care l-ai ingramadit cu forta si cintaresti patrimoniul tau  pina si peste tainele lui Dumnezeu”[26].

“Veniti aici voi toti care stati calare pe viciu, rebuturi ale neamului uman, porci, voi care va strofocati, impertinenti, aroganti, alcoolici, vagabonzi, bufoni, efeminati, falsi si insolenti, gata pentru orice  juramint strimb, sugatorii de singe al poporului, voi care pe bunurile altuia intindeti miinile voastre de temut, invidiosi, smecheri, perfizi, adulatorii celor puternici  si lei care rag la cei umili, personaje echivoce, oportunisti fara scrupule . Veniti aici cu incredere ; este un enorm tron pregatit pentru toti”[27].

Orice asemanare cu realitatea este pur intimplatoare.

Las pe cititor sa aprecieze daca ceea ce relata Sf. Grigore de Nazianz in sec. IV se mai regaseste astazi in sinul Bisericii crestine. Un lucru trebuie spus: Episcopul este virful de lance al Bisericii si de el depinde  cresterea sau descresterea Bisericii lui Hristos, in alte cuvinte el este barometrul  Bisericii lui Hristos. De cresterea sau descresterea Bisericii lui Hristos se face responsabil Episcopatul nu Presbiteratul.

 

 

 

 

 

 

 

[1] Fonti, XV, serie II, 109: “Sacerdotium est medium inter Deum et homines”.

[2] Evrei 5, 4. “Si nimeni nu-si ia singur cinstea aceasta ci daca este chemat de Dumnezeu, dupa cum si Aron”

[3]  «Constit. Apost.». 8, 24, PG 1, 1124: “Episcopus benedicit, non benedicitur, manus imponit (χειροθετει) ordinat”.

[4] JOANNES CHRYSOSTOMUS, «De sacerdotio», VI, 4, PG 48, 681: “Neque enim purum dumtaxat sse oportet, utpote qui tanto ministerio dignatus sit, sed etiam prudentem et rerum peritum multarum. Multa quoque secularia nosse debet, non minus quam ii qui in medio rerum vertur [..] nam cum nocesse sit eum cum viris versari, qui et uxores habent, et liberos alunt et servos possident, [..] vertur dico non subdolum, non adulatorem, non hypocritam; sed multa libertate ac fiduciam plenum”.

[5] JOANNES CHRYSOSTOMUS, Dialogo del sacerdozio, S. COLOMBO, ed., Torino, 1934, 258: “E per vero [vescovo]. Come custode di tutto il mondo e padre di tutti, si presenta a Dio supplicandolo di sedare le guerre e comporre i disordini, implorando pace, prosperità e pudicamente e privatamente la pronta liberazione di tutte le calamità da cui ciascuno è afflitto; onde’egli deve superare tutti coloro pei quali intercede, quanto è ragionevole che il prelato superi [in dignità] i suoi subalterni”.

[6] J.J. Rousseau în „Emile” consacra contiintei  un adevărat imn : „Conştiinţă, conştiinţă, instinct divin, nemuritoare şi cerească voce, ghid sigur al unei fiinţe ignorante şi mărginite, dar înţelepte şi libere, judecător infailibil al binelui şi răului, fără tine eu nu simt nimic în mine, care să mă ridice deasupra animalelor, decât tristul privilegiu de a mă rătăci din eroare în eroare, cu ajutorul unui intelect fără regulă şi a unei raţiuni fără principii”.

[7]  Cfr. BASILIO DI CESAREA, Le lettere, Ι,. M. F. PATRUCCO, ed., Torino, 1983, 354. Horepiscopii erau episcopii care aveau in jurisdictie administrarea bisericilor locale mai mici. Grigore de Nazianz (De se ipso, 447) afirma ca sf. Vasile cel Mare a numit 50 de horepiscopi; Fonti, IX, serie II, 75: “Chorepiscopi sunt simplices sacerdotes qui ut Chorepiscopi ab episcpo benedicuntur precibus et caeremoniis in libro pontificali indicatis”; Fonti, XVI, serie II, 28: “Temporibus antiquis permitebatur chorepiscopo facere lectores et hypodiaconos in pagis; presbyteros vero et disconos nullo modo possunt facere”; P. P. JOANNOU, t. I, 2, 65. Can 13 Antiochia: “Corepiscopo non licere presbiteros aut diaconus ordinare, sed nec presbiteros civitatis sine episcopi praecepto vel litteris aliquid agere in unaquaque paraecia”; Concilium Seleuciae et Ctesifonti habitum (410), n. 2, 56: “Chorepiscoporum enim erat munus ut in oppidulis et pagis episcopi vice fungerentur, atque idcirco invigilarent super presbyteros aliosque ecclesiarium ruralium ministros ac super fideles, ne ecclesiae presbyteris indigerent, né presbyteri ceterique suo ufficio male fungerentur, ne deninque fidelium mores depravarentur”; vezi de asemenea can. 14 Neocesarea, can. 8 Nicea (325), can.8 Antiochia, can. 6 Sardica, can. 2 Calcedon,C. ERBICEANU, «Despre horepiscopi», BOR 2 (1876) 20-29.

[8] Jean Bernardi, profesor emerit la Sorbona, este unul din marii experti in Parintii Capadocieni. In Sources Chrétienns a publicat editia critica a celor mai importante Discursuri  ale Sf. Grigore de Nazianz .

[9] H-GEORG BECK, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin, Nemira,  2012,  297. Aflam ca patriarhul de Constantinopol, Cerularie de numele caruia se leaga Marea  Schisam intre Biserica de Orient si cea de Occident, ca tinar nobil in tinerete organizase un puci impotriva imparatului, iar unul din colaboratorii sai fusese  Constantin Monomahul. Puciul a dat gres, iar  Cerularie s-a  salvat prin faptul ca s-a calugarit. Cind Constantin  Monomahul ajunge imparat  il ridica pe complicele sau la treapta de patriarh al Constantinopolului; STEVEN  RUNCIMAN, Teocratia bizantina, Nemira, 2012, 109. Leon VI Filozoful  il acuza pe patriarhul Fotie de tradare, il inlatura de pe scaunul de patriarh al Constantinopolului, il trimite il exil si-l pune in locul acestuia pe fratele sau,  Stefan care avea doar 19 ani.

[10] Pina  la sinodul VI ecumenic de la Trulan episcopii puteau sa fie si casatoriti. Can. 12 de la Trulan stabileste ca de acum inainte episcopul trebuie sa fi celib, nu zice ca trebuie sa fie monah. Nu exista un argument teologic  impotriva casatoriei episcopilor pentru ca statutul de casatorit este onorabil si de mare cinste pentru  toate cele trei trepte sacre (episcop, preot, diacon, can. 51 Ap.). Abuzurile comise de unii episcopi i-au determinat pe parintii sinodali de la Trulan  sa ia aceasta decizie. Inainte de Trulan imparatul Justinian prin legile sale netezeste calea parintilor sinodali de la Trulan. Printr-o lege din anul 528 stabileste ca persoana care are fii sau nepoti nu poate fi hirotonita in treapta de episcop [cfr. cfr. Codex, 1, 3, 41 (42) del 528, 26: “Episcopum enim oportet non impeditum carnalium liberorum affectione omnium fidelium patrem esse spiritualem quamobrem eum qui liberos vel nepotes  habet, episcopum ordinari vetamus”]. In 531 printr-o lege stabileste ca persoana propusa pentru treapta episcopala  nu numai ca nu trebuie sa aiba fii ci sa nu fie casatorita, adica sa aiba statutul de celib [cfr. Codex 1, 3, 47 (48), del 531, 34: “Sancimus, ut nemo episcopus ordinetur , nisi qui et alias idoneus ac bonus sit neque uxori cohabitet neque liberorum pater sit”]. Aceasta ultima normativa se regaseste si in «Novella 6», 1, 3-4 din 535 si «Novella 137», 2 din 565. Regula ca episcopii sa fie recrutati din rindul manahilor aparea de-abia in sec XIV-XV. In Biserica Ortodoxa de rit bizantin aceasta practica a devenit obligatorie la inceputul se. XVII. In Confessio catholicae et apostolicae in Oriente ecclesiae (cap. XI) a patriarhului Mitrofan Critopulos  este scris ca episcopul sa fie ales dintre ieromonahi sau dintre preotii de mir  insa acestia inainte de hirotonia in treapta episcopala trebuie sa depuna voturile monahale. Daca citim cu atentie dispozitiile can. 2 al sinodului local de la Constantinopol (879) observam ca statutul de episcop este incompatibil cu cel de monah (P. P. JOANNOU; t. I, 2, 484-485). Acest canon se gaseste in conflict sau in dezacord cu ceea ce spune METROPHANIS CRITOPULI, «Confessio», 143, in E. J. KIMMEL, Libri simbolici Ecclesiae orientalis, Jenae, 1843, 143-144: “Ceterum episcopos elegit semper ex ordine monachorum, aut ex virginibus aut ex continentibus. Istoria ne face cunoscut ca in sec. XII erau episcopi care proveneau din rindurile celor casatoriti,  numai ca la momentul hirotoniei in treapta de episcop refuzau sa puna in practica dispozitia can. 48 Trulan care prevedea ca sotia sa fie inchisa intr-o manastire. Pentru a restabili ordinea imparatul  Isac Comnenul printr-o lege stabileste observarea dispozitiilor can. 48 de la Trulan cfr. Sintag. At., II, 421; V, 321-323.

[11] GREGORIO DI NAZIANZO, Tutte le orazioni, C. MORESCHINI, ed., 27, “Orazione”, II, 8: ”Mi vergognai degli altri , quanti , senza essere affatto migliori, anzi è già tanto che non fossero molto peggiori, con mani immonde, come si dice  e con le anime non iniziate si introducono nei misteri più santi e, prima di essere divenuti degni di avvicinarsi al sacro, si impadroniscono della tribuna , si accalcano e si spingono intorno alla santa Mesa , non pensando che questo ruolo che occupano sia indice della virtù che uno possiede , ma solo un mezzo di sostentamento. Non lo vedono come un servizio di cui rendere conto ma come un potere sfrenato”.

[12]Pentru edificare vezi PONTIANUS, «Vita San Cipriani», V, PL III, 1545. Sf Ciprian era doar neofit cind a fost numit episcop: “Judicio Dei plebis favore, ad officium sacerdotii et episcopatus gradum adhunc neophytus, et, ut putatur, novellus electus est..”; vezi in acest sens si J. BINGHAM – H. GRISCHOVIUS, Origines sive antiquitates ecclesiasticae I, lib. II, 10§ 6-7 Hallae, 1724, 152-156; «Historia ecclesiastica», V, 8, PG 67, 578. Patriarhul Nectarie, succesorul Sf. Grigore de Nazianz a fost proclamat episcop pe scaunul Constantinopolului la cel de-al doile sinod de la Constantinopol cind era inca un neofit: “Erat tunc vir quidam generis senatorii, Nectarius nomine moribus placidus, et in omni vita plane admirandus, quamvis praetoris officio fungeretur. Hic a populo raptus, ad episcopale munus obeundum eligitur, et ab episcopis centum et quinquanginta , qui tum illic aderant ordinatur”; SOZOMENUS, «Historia ecclesiastica», VII, 8, PG 67, 1435: ”..ad hunc neophyti vestem indutus, (Nectarius) communi totius concilli calculo episcopus Costantinopolis renuntiatur”; S.GREGORIO NAZIANZENO, «Oratio XVIII, Funebris in patrem, praesente Basilio», 33, PG 25, 1027; GREGORIO DI NAZIANZO, Tutte le orazioni, C. MORESCHINI, ed., 465, n. 88. Eusebio de Cezarea l-a propus pentru hirotonia in  preot pe Sf. Vasile cel Mare cind era doar un catehumen, adica nu primise botezul; Constitutiones Ecclesia Aegypticale, XII, in FUNK, Didascalia, II, 107. “Catecumeni per tres annos verbum audia: “Tandem plebs tota uno consenso primarii ordinis virum, unum vita quidem et moribus eximium, divino tamen baptismo, nondun consignatum, invitum et repugnatem corripientes, simuluque militaribus copiis, quea tum in urbe erant, opum adferentibus, in Sacrario collocarunt, et episcopis obtulerunt, ab iisque petere instituerunt, ut eum initiarent, et antistitem proclamarent, vim interim suasioni admiscentes”; «Historia ecclesiastica» IV, 30, PG 67, 543. Sf. Ambrozie al Milanului nu era inca botezat cind a fost propus  sa fie episcop: “..absqua mora Ambrosium comprehendunt. Et postquam sacro eum lavacro initiassent, ad hunc enim erat catechumenus, ad episcoptus digitatem parant promovere; SOZOMENUS, «Historia ecclesiastica», VI, 24, PG 67, 1354-1358; TEODORETO, «Historia ecclesiastica», IV, 6, PG 82, 1131: “..tunc illi compressa seditione, communi omne voce Ambrosio sibi pastorem dari deposcunt, qui sacris mysteriis initiatus nondum erat..”; vezi referitor la ac; J. BINGHAM – H. GRISCHOVIUS, Origines sive antiquitates ecclesiasticae I, lib. II, 10§ 6-7 Hallae, 1724,152-156; PAOLINO, «Vita Sancti Ambrosii Mediolanensis Episcopi», n. 6, PL 14, 30 sg. După moartea episcopului arian Auxentiu s-a creat o atmosferă tensionata de ură din partea poporului. În aceste condiții, prefectul Ambrozie cu cuvintele sale convingatoare reușește să indeparteze poporul rebel, dar strigătul unui copil îl salută in calitate de episcop si aceluia i se asociaza  prin aclamare poporul si clerul: ”Per item tempus, morto Auxentio Arianae, perfidae episcopo [..] cum populus ad seditionem surgeret in petendo episcopo, essetque illi cura sedandae seditionis, ne populus civitatis in periculum sui verteretur, perrexit ad ecclesiam: inique cum alloquerentur plebem, subito vox fertur infantis in populo sonuisse: Ambrosium episcopum. Ad cuius vocis sonum totius populi ora conversa sunt acclamantes Ambrosianum episcopum”. Diaconul Paolino nu zice nimic referitor la prezenta episcopilor din respectiva provincie. Ulterior episcopii provinciei ratifica alegerea plebiscitara  cum mentioneaza Sf. Ambrozie in epistolele sale. (S. AMBROGIO, «Ep. 63, 65», PL 16, 1206-1207).

[13] Asa era numita partea din Biserica care era rezervata clerului.

[14] Cfr. JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, Roma, 1997 p.264. In secolul 13 pentru intreaga sa opera un papa ii acorda titlul de doctor al Bisericii universale. Acest titlu a fost atribuit lui Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, si Ioan Crisostomo.

[15] GREGORIO DI NAZIANZO, Tutte le orazioni, C. MORESCHINI, ed., 495, «Orazione XX»,1: ”Quando io vedo la malattia che attualmente colpisce le lingue, i sapienti che si fanno in un solo giorno, i teologi che vengono eletti, ai quali basta volere, per essere saggi…”

[16] JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, Roma, 1997,216-217.

[17] Cfr. GREGORIO DI NAZIANZO, «Orazione 42, In lode di Basilio Grande», 26 in, L. PADOVESE, I sacerdoti dei primi secoli, testimonianze dei padri sui ministeri ordinati, Roma, 2002, 143. Sf Grigore se lamenteaza ca scaunele episcopale nu sint atribuite celor merituosi, ci celor aroganti/despotici,  fara sa precizeze mijloacele cum ajung  la aceasta demnitate, zicind numai ca aceia  guverneaza „con superbia ed arroganza, fa il burbero con gli altri migliori di loro, non hanno rispetto per le cattedre vescovili loro pensano disonestamente”.

[18]JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica,218: “E quelli presero gracchiare dai loro seggi; sembravano una riunione di ghiandaie nei loro sfarzosi abbigliamenti, una cagnara di ragazzini, una banda di nuove genere, una turbine che trascina con se la polvere sollevata dal vento. Gente a cui nessuna persona matura  e timorata di Dio  avrebbe concesso la parola , che starnazzava in modo caotico o che ti si avventava all’improvviso sulla faccia come una sciama di vespe”;Autobiografia ,vv 1680-1687

[19] JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, 218: “Quelli che presiedono il popolo e lo istruiscono, i dispensatori dello Spirito che dal alto dei loro seggi proferiscono la parola della salvezza ; quelli che proclamano ovunque e costantemente la pace con la bocca sempre spalancata in mezzo alla chiesa , si scatenarono l’uni contro gli altri con astio e gridando come pazzi, reclutando alleati, accusando ed essendo accusati, prodigandosi in favori e defilandosi in mezzo ai loro balletti; sbranando colui sul quale avevano messi le mani per primi; per la b[rama della loro sete di potere, e di potere personale – come gridare queste cose, con quali parole?-, si sono resi odiosi al mondo intero; Autobiografia vv 1546-1558.

[20] JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, 218: “Ma, dimmi, non eri tu che approvavi queste cose prima? Chi avrebbe dovuto esercitare l’autorità nelle sedute?”:Le sedute erano controllate da chi riusciva a farlo(esito a ripetere cose di cui mi vergogno). Comandavano tutti, cioè nessuno ; poiché l’autorità che viene dal numero è anarchia” apud Autobiografia , vv1 739-1744.

JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, 219: “Mi lascerò avvicinare  da quella grande accozzaglia di trafficanti di Cristo solo quando qualcuno riuscirà a coniugare la melma puzzolente con la fragranza della pura mirra”, apud Autobiografia , vv.1756-1758.

[22]JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, 219:  “Rifiuggi ti prego, da una sola cosa: dai cattivi vescovi. E non esitare per la dignità della loro cattedra . Hanno l’altezza della dignità ma non la grazia . Vai oltre la pelle e guarda il lupo”, apud Carmine II, 1, 12 vv. 35-38.

[23]JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, 219: “I miei eccelenti confratelli pastori… morivano di gelosia.., la loro rozzezza non tollera la cultura”, apud  Carmine II, 1, 12, vv 136-138.

[24] JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, 219:  “ Tra loro alcuni sono figli di contabili dell’erario, e non hanno alta prospettiva che quella di frodare; altri sono venuti direttamente dal loro ufficio.. altri hanno lasciato l’aratro e sono bruciati dal sole , altri hanno lasciato zappa e il piccone  che usavano ogni giorno; altri ancora che hanno lasciato i remi o l’esercito, emanano putta di sentina o sono pieni di cicatrici e altri hanno ancora sulla pelle il sudore per il lavoro fatto accanto al fuoco

Questa gentaccia da frusta e da macina .. si gonfia e prendendosi gioco del popolo  con la persuasione o con la paura punta in alto come certi scarabei  che si dirigono verso il cielo volando

Il percorso che seguono non è quella del letame e non sanno girare la testa indietro e davanti : si credono maestri insuperabili delle cose  piu alte e proferiscono sciocchezze, non sanno neppure quanti piedi  e quante mani hanno . Tutto ciò non è spregevole e indegno di un vescovo”, apud Carmine 1, 12, vv. 154-176.

[25] N BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, 220 :”Uno si vanta della sua origine nobile, l’altro della sua capacita oratoria, un altro della sua richezza e un altro ancora della sua famiglia. Quelli che non hanno nulla , per far bella figura  si fanno conoscere per i loro vizi”, apud Carmine 1, 12, vv.345-348.

[26]JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, 220 : “Ma tu che eri esattore o che avevi esercitato qualche modesto incarico come funzionario, dimi come si spiega il fatto che eri poveroe che poi sei diventato più ricco di Ciro il Medio , di Creso o di Mida? E come sei divenuto proprietario di una casa coperta di lacrime, come hai ottenuto l’acceso al pulpito e sei divenuto maestro in cattedra . Adesso custodisci tutti i tesori  che hai ammassato con la forza  e fai pesare il tuo dominio persino sui misteri di Dio”, apud Carmine 1, 12, vv.432-439.

[27]JEAN BERNARDI, Gregorio di Nazianzo teologo e poets nell’età d’oro della patristica, 220: ”Venite qui voi tutti che cavalcate il vizio , scarti del genere umano, maiali, voi che vi strafogate , sfrontati arroganti, alcolizzati, vagabondi, buffoni, effeminati,falsi e insolenti, pronti a qualsiasi spergiuro, sanguisughe del popolo , voi che sui beni altrui allungate le vostre temibile mani, invidiosi, furbi, perfidi, piatti adulatori dei potenti  e leoni ruggenti con gli umili, personaggi equivoci, opportunisti senza scrupoli. Venite qui con fiducia: c’e un enorme trono preparato per tutti”, apud Carmine 1, 13 intitulat Ai vescovi, vv.75-82,89.