Biserica in dubla sa calitate de societate si comunitate. Liberul arbitru si consecintele sale. Pedeapsa si penitenta

Biserica, ca societate si comunitate[1] perfecta si vizibila in aceata lume[2] intocmai ca si societatea civila si-a urmat si isi urmareste scopul sau principal: salvarea sufletelor membrilor sai, avind in structura sa toate elementele necesare pentru indeplinirea scopului sau potrivit principiului ciceronian “ubi societas, ibi ius”(unde este societatea, acolo este dreptul).

In organizarea sa, ea a urmat modelul societatii civile, insa avind ca baza principii proprii de conducere, fiind inzestrata cu mijloace capabile care sa-i asigure uniunea sa vizibila si sociala. In aceasta lume ea continua invatatura Intemeietorului Sau, Iisus Hristos, si  prin activitatea sa sacramentala de sorginte apostolica duce poporul crestin spre destinul sau supranatural[3].

Ca societate umana, organism social si corp viu compusa din elemente divine si umane, Biserica militanta de pe pamint se conduce prin legi si prin  canoane. Toate aceste elemente au rolul de a reglementa relatiile intre membrii sai pe de o parte, si pe de alta parte de a-si reglementa pozita sa in raport cu alte entitati. Pentru as indeplini scopul sau, Fondatorul divin a creat ierarhia ecclesiastica compusa din episcopi, preoti si diaconi[4] .

Puterea legislativa si judecatoreasca a Bisericii este justificata de structura sa de organism social autonom, iar pentru indeplinirea scopului sau nu poate sa fie lipsita de elementul juridic, chiar daca natura sa este in mod esential spirituala si harismatica.

Puterea “coercitiva” a Bisericii nu este in contrast cu natura sa pentru ca Biserica nu are numai o structura spirituala, ci si una externa si sociala care solicita in mod evident necesitatea unui ordinament juridic[5].

Puterea sa legislativa si judectaoreasca este exercitata numai asupra membrilor sai[6], calitatea care se dobindeste prin Taina Botezului, si se pierde prin pedeapsa escomunicarii[7]. In dubla sa calitate de comuniune si societate, Biserica are norme specifice pentru mentinerea ordinii si diciplinei in interiorul sau, si in consecinta regulile si obligatiile impuse de autoritaea competenta trebuie respectate de toti.

Acest complex de norme, de legi este izvorit din norma suprema, astfel incit fiecare regula sau fiecare lege este o determinare din norma suprema, in alte cuvinte norma suprema este o parte costitutiva a unei legi bisericesti. Orice inclacare a unei legi particolare poate fi considerata o inclcare a normei supreme sau un obstacol vis-à vis de exigenta ce decurgee din ea. In caz de inclacare, Biserica intervine pentru restabilirea ordinii in comunitate si pentru sanctionarea vinovatului sau vinovatilor.

Canonistul L. Chiappetta[8] in acest sens spune ca: “Pedepsele canonice nu sint destinate a crea in Biserica pur si simplu o ordine externa, un scop in sine, ci ele sint mijlocul de care Biserica se foloseste pentru a ghida in mod eficient constiintele credinciosilor  si ale slujitorilor in respectarea standarelor crestine, si de a facilita realizarea scopului final  – salvarea sufletului –  caci respectivele norme au menirea de a preveni acele fapte, care pot da scandal si induce pe altii sa actioneze impotriva legii”.

In cazul savirsirii unei fapte avind o conotatie negativa, pedeapsa aplicata vinovatului nu este nimic altceva decit un mod de a restabili atit societatea, in conditiile ei, cit si subiectul in participarea sa in totalitate la viata societatii dind valoare normei supreme.

Canonistul G. Pace intr-o argomentare silogistica defineste obligativitatea pedepsei afirmind ca: “Este necessar ca cel care nu face ceea ce i se cere pentru obtinerea unui anumit bun sa fie privat de el. Daca ar fi fost doar obligatia de a obtine acel bun, neindeplinind-o se face vinovat, insa cel care il lipseste de acel bun este pedeapsa. Pedeapsa este consecinta necesara pentru dezordinea produsa de culpa. Vina fara pedeapsa este dezordine, de indata ce se aplica pedepasa se restabileste ordinea. Este drept ca eu sa fiu privat de un bun pe care eu in mod spontan il resping. Nu am niciun drept asupra acelui bun. Trebuie sa platesc pentru vina mea[9].

 Liberul arbitru si consecintele sale 

Liberul arbitru este considerat ca baza a imputabilitatii. Omul ca fiinta spirituala, in conformitate cu natura sa, inzestrat cu ratiune si vointa, poseda libertatea de a alege in savirsirea actiunilor  sale. Inzestrat de Creator cu ratiune si vointa libera, fiinta umana are capacitatea de a reflecta si de a alege intre diferitele posibilitati, fara ca sa fie de acestea obligat[10]. “Viata si moarte ti-am pus eu astazi inainte, si binecuvintare si blestem. Alege viata” (Dt 30,19); “Iata, eu astazi ti-am pus inainte  viata si moartre, binele si raul” (Dt 30,15); “Daca voiesti sa fi desavirsit, du-te vinde averea ta , da-o saracilor, si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-mi” ( Mt. 19, 21).

Individul, in virtutea liberului sau arbitru este stapanul actelor sale, si in acelas timp responsabil de alegerea sa, fiind, fie recompensat in cazul in care actele sale sint conforme cu legea, sau sanctionat in cazul in care actele sale sint contrare legii, pentru ca el are constiinta de a fi actionata in mod liber.

Inafara liberului arbitru, omul are de asemenea o constiinta morala care este vocea lui Dumnezeu in sufletul sau, care il sfatuieste sa implineasca normele legii morale. Omul se naste cu aceasta constiinta morala care este de origine divina, pentru ca atunci cind Dumnezeu l-a creat pe om i-a dat in germene judecata binelui si raului, adica procesul de constiinta. Responsabilitatea actelor pe care omul le savirseste si in general intregul sisitem de morala au ca fundament inderogabil posibilitatea omului de a face, sau de a nu face, de a face binele sau mai de graba raul, intr-un cuvint de a directiona in mod liber propriile sale actiuni.

Omul inainte de a actiona este pus in fata unei alegeri, in fata unei alternative intre un comportament negativ si pozitiv, intre bine si rau si in consecinta de alegerea sa va avea binecuvintarea, adica viata, sau blestem adica moartea, pentru ca el a ales in mod voluntar si in cunostinta de cauza.

Cu atitudinile sale ce exprima un act de vointa, omul are capacitatea si posibilitatea de respectare sau de violare a legii, si pentru acest motiv faptele sale ii sunt sau nu imputabile[11]. Intra-adevar, fara libertate nu exista imputabilitate si fara imputabilitate nu se poate vorbi nici de vinovatie, nici de delict[12]. Constiinta umana si judecta sau dreptatea lui Dumnezeu sint martorii imputabilitatii morale cum marturiseste fer. Augustin in operele  sale. Pentru a elimina din sine constiinta culpei care-l umilea el incerca sa se convinga ca nu el era cel ce comitea pacatul sau delictul ci altceva diferit care exista in el[13].

Constiinta de a fi liberi ne determina sa admitem ca sufletul nostru rational si liber este dat de Dumnezeu in momentul in care suntem zamisliti si prin urmare marturia constiintei ne conduce la afirmarea existentei liberului arbitru. Fara libertatea vointei, nu ar fi rezonabil sa credem ca un om ar putea fi capabil de un merit sau nu. In aceste circumstante Fer. Augustin spune ca liberul arbitru ofera posibilitatea de a pacatui sau de a nu pacatui[14].

In gindirea crestina, viata morala se actualizeaza in interioritatea persoanei prin alegerea libera a binelui sau a raului. Vointa binelui este libera adeziune catre Dumnezeu si catre legea sa, in timp ce vointa raului este libera aversiune catre Dumnezeu ca o violare morala. A trai impotriva naturii sau dupa natura implica in mod necessar o sanctiune imediata, naturala, care da fie confortul, fie remuscarea.

Durerile vietii pamintesti in crestinism, sint vazute ca pedepse ale pacatului atit al celui original cit si al celui actual “malum poenae”, in care sanctiunea morala urmeaza direct -“malum culpae”- persoanei[15].

Liberul arbitru sau vointa libera este cea mai nobila si esentiala facultate a spiritului uman, si pentru ca vointa este libera din ea izvorasc toate activitatile morale. Ea este izvorul si conditia sine qua non a moralei si la rindul sau asigura adevarata libertate[16]. Putem spune ca numai admitind responsabilitatea morala a omului putem concepe dreptatea divina, fiind Dumnezeu autorul ordinii morale. Fiecare pacat si fiecare delict este o turburare sau o dezordine morala care este imputabil in mod exclusiv fiintei umane rationale.

Un delict in sens juridic nu este conceput fara o lege care sa-l prevada ca atare. Nu orice violare a legii constituie un delict ci numai violarea unei norme penale: “daca o incalcare a legii nu este delict si prin urmare pedepsit prin lege ea este totdeauna un pacat si supus normelor canonice pe alta cale, acea penitentiala”[17]. Violarea unei legi care nu face parte din dreptul penal poate fi culpa morala, adica pacat grav sau usor, insa nu delict in sens canonic. Imputabilitatea e juridica numai atunci cind subiectul, autor liber si constient al actelor sale, trebuie sa raspunda in fata forului extern, adica in fata Consistoriului de judecata din cauza incalcarii unei dispozitii stabilite de legea penala[18] .

Actele interne nu au nicio semnificatie juridica chiar daca aceste sunt pacatoase, ele fiind subiectul Tainei Spovedaniei. Morala crestina inca de la inceut a asezat elementul fundamental al delictului in dolus (inselatorie) si in culpa delicventului asa cum se exprima parintii bisericii in diferite ocazii[19] . Vina in legislatia canonica  este conceputa ca ignorarea voita  a unei norme de conduita care are un efect accidental de dauna sau pericol pentru bunurile sau interesele juridice ale altuia sau altora[20].

 

Pedeapsa si penitenta

 

In perioada apostolica, sanctiunea bisericeasca are un caracterul eminamente pastoral, neputindu-se discuta de o pedeapsa in sensul tehnic al cuvintului asa cum va fi ulterior, in aceasta perioada sanctiunea imbraca haina penitentei[21]. In acest sens corecțiile erau făcute în particular, apoi in  prezența martorilor, și în cele din urmă în cazul în care raufacatorul sau cel care incalca legea  nu se indrepta  era supus adunarii bisericesti[22] .

In ceea ce priveste aplicarea sanctiunilor, competenta o aveau aceia care  aveau puterea de a lega sau de a deslega atit in forul interior prin Taina Marturisirii cit si  in forul extern. In forul extern sanctiunile erau aplicate de catre Tribunalul bisericesc         care judeca pacatele, si le trata in conformitate  cu normele de dreptate si de caritate[23].

Trebuie precizat ca sancțiunile ecleziastice, aplicate prin decizia Tribunalului ecleziastic, nu șterg păcatele comise în sens dogmatic, iar păcatele comise de delicvent  nu cad in prescriptie așa cum se întâmplă in actiunea delictuasa [24]. Pedeapsa în dreptul ecleziastic ca o consecinta a unei fapte delictuoase  nu încetează cu pocăința, ci solicita  intervenția autorității competente[25].

După perioada apostolică, urmând exemplul Apostolilor, Biserica a început să pună în aplicare opera de penitență. Din aceasta perioada nu exista colecții de legi sau de decrete privind disciplina Bisericii, insa cu toate acestea sunt universal în vigoare anumite comportamente, care au o funcție de reglementare mai mult sau mai puțin obligatorie.

De exemplu, Sf. Policarp[26], episcop al Smirnei și ucenic al Apostolilor, în Scrisoarea către Filipeni îndeamnă comunitatea Bisericii din Filipi, să-l trateze pe fratele care a gresit cu duh crestin, pentru ca o astfel de solicitudine fata de cel care greseste aduce avantaje spirituale, atit pentru el cit și pentru comunitate. In gindirea Sf. Policarp, bazata pe învățătura Evangheliei, se poate observa în mod clar finalitatea  pedepsei, atit în ceea ce privește profilul individual cit si comunuitar.

Sf. Ciprian[27] , în Epistola sa către Rogazian, expunând învățătura sa privind sancțiunile ecleziastice, zice că acestea constau în interzicerea de a participa la  comuniunea creștină sau interzicerea de  exercitare a  functiunilor ecleziastice. În ceea ce privește atitudinea de nesupunere si de indrazneala a  clericului neascultator, solicită ca acesta sa fie depus sau sa se abtina de la exercitarea functiunilor ecleziastice.

Treptat in disciplina bisericeasaca, alaturi de elementele ecleziastice de drept vor intra si elemente de drept civil, care trebuiau sa justifice sentinta de escludere a vinovatului sau vinovatilor din viata comunitatii. Este dificil de stiut care era procedura de urmat pentru cauze delictuoase,  si care era procedura unui proces ce se concretizeza cu penitenta[28].

De exemplu, in canoanele Sf. Vasile cel Mare “poena canonica” nu este nimic altceva decit o “penitenta pubblica“, care la vremea aceea era singura modalitate  de a impune o „poena canonica”, si care la epoca respectiva constiuia un adevarat sistem[29].

Sfintele canoane din primul mileniu, fac diferenta intre pedepsele aplicate clericilor si pedepsele aplicate laicilor. Pedepsele aplicate laicilor nu sint pedepse in sensul strict ci sint „poenitentiae” – „έπιτιμίαι[30], in timp ce pedepsele aplicate clericilor, sint vazute ca devarate pedepse in sensul strict al cuvintului si mult mai grele decit cele aplicate credinciosilor,  pentru ca abaterile si delictele savirsite de clerici ii scandalizeaza[31] pe crestini. “Vai lumii din pricina smintelilor! Ca smintelile trebuie sa vina , dar vai omului aceluia prin care vine sminteala”(Mt. 18.7; Lc. 17.1).

De exemplu, Sf. Vasile cel Mare  condamna delictul de adulter comis de un cleric prin indepartarea din comunitatea ecleziastica subliniind: „Acest lucru este benefic pentru siguranța Bisericii și să nu dam ocazie ereticilor să vorbească împotriva noastră că permitem aceste pacate cu scopul de a-i atrage pe altii linga noi”[32]. Un cleric (episcop, preot, diacon) nevrednic este întotdeauna un pericol atât pentru Biserică, cit  și pentru stat, adica pentru  societatea civilă, insa „pentru stabilirea pedepsei, pentru o determinata conduita  este totdeuana necesara interventia autoritatii competente”[33].

Pedeapsa (τιμωρία) în dreptul canonic are o semnificație specială, deoarece scopul său nu este taxativ[34] așa cum se întâmplă în legislația civilă. În dreptul canonic delictul  si pedeapsa au o natură diferită fata de conceptul analogic din ordinamentul civil[35]. Nu există in dreptul canonic sancțiuni represive și sanctiuni preventive: toate sancțiunile au în acelas timp un aspect preventiv și un aspect represiv[36].

Potrivit disciplinei ecleziastice vechi si actuale, toate sancțiunile ecleziastice constau în privarea de un bun spiritual (de ex: primirea tainelor)[37], privarea de a participa  la comuniune bisericească pentru o anumită perioadă de timp sau pentru totdeauna (de ex: indepărtarea dintr-o functie, revocarea unui titlu onorific, etc.). Scopul acestor interdicții este pur și simplu de a restabili ordinea și armonia în Biserică. Se impune sa se faca distincție între poena  și poenitentia  pentru că prima are un caracter penal și va fi impusă printr-un proces legal sau o hotărâre judecătorească în forul extern, iar a doua este administrata de către duhovnic, prin Taina Spovedaniei în forul  interior.

Pedeapsa in Biserica de Orient  a avut din totdeuna un caracter  medicinal fata de Biserica Occidentala unde alaturi de pedepsele medicinale se gasesc si pedepsele espiatori[38]. În duhul dragostei fata de Dumnezeu si fata de aproapele vinovatul nu este doar un corp de segregare  sau de mortificare,  ci este mai ales un suflet de reconciliere cu Dumnezeu, cu societatea  si cu sine insusi[39].

Funcția pedepsei canonice în Biserica de Răsărit este în mod esential  pastorală, avind scopul de a restabili[40] armonia între autorul infracțiunii și comunitatea credincioșilor perturbata de comportamentul ilicit al acestuia. În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur afirma ca rolul pedepsei este pedagogic, patern si corectiv[41] iar scopul ei este schimbarea inimii ofensatorului[42].

Sanctiunile canonice[43] nu sint altceva decit mijloace de care se foloseste Biserica pentru calauzirea in mod eficace a constiintei credinciosilor, in observarea normelor crestine interzicind acele fapte care pot sa dea nastere scandalului si sa impinga pe altii sa actioneze impotriva legii. Fiecare lege are o sanctiune de ordin moral, fiecare lege obliga in consecinta iar cine o incalca isi atrage o vina si evident o pedeapasa.

In practica, inainte de aplicare unei pedepse se incearca o oarecare tamaduire a vinovatului si daca nu se reuseste se ajunge la penitenta  si in cele din urma se recurge la pedeapsa  care in prima parte este medicinala iar apoi vindicativa .

In aplicarea unei sanctiuni se vor observa circumstanțele agravante și atenuante. Printre circumstanțele atenuante se numără:

  1. a) mărturisirea delictului comis de catre delicvent;
  2. b) în cazul prejudiciului material, repararea prejudiciului etc.

Circumstanțele în aceasta situatie reduc imputabilitatea  chiar daca ea este grava[44].

Printre circumstanțele agravante se numără: nepocainta  delicventului precum și consecințele actului comis pentru comunitatea bisericeasca .

 

[1] Toti membrii sai sint uniti intre ei prin Taina Botezului si au in comun un patrimonio de bunuri, si toti participa impreuna la la misterul mintuirii. Ca societate, unii dintre membrii sai sint chemati sa desfasoare o misiunea de conducere in interiorul Bisericii.

[2]  cfr. GS IV, 40; LG I, 8; II, 9 in Documenti del Concilio Vaticano ΙΙ, Torino, 1987, 214. 153-157. 159-163; GENNADIOS, Tesori di Spiritualità e Pastorale Ortodossa, Atene, 2008, 19; J. KARMIRIS, L’Ecclesiologia dei Tre Gerarchi, Atene, 93; LEONE XIII, «Ep. encycl. Immortale Dei» (1885) in DENZ, 1110-1101; P. HUIZING, «De dèlits et des peines», Concilium 28 (1967) 106; A. BORRAS, Le sanctions dans l’Eglise commentaire des Canons 1311-1399, Paris, 1990, 208. can. 7 § CCEO.

[3]  S. AGOSTINUS, «De civitate Dei», XIX, 17, PL 41: “societas fruendi Deo jet indice in Deo; quo cum ventum fuerit non erit vita mortalis sed plane certeque vitalis”.

[4] J. KARMIRIS, L’Ecclesiologia dei Tre Gerarchi, 93-94.

[5]  cfr. CHIAPPETA, Il Codice di diritto canonico, II, 425.

[6] Statautul pentru organizarea fi functionarea Bisericii Ortodoxe Romane (Statut BOR),  Art. 1 – Biserica Ortodoxă Română este comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici, monahi şi mireni, constituiţi canonic în parohii şi mănăstiri din eparhiile Patriarhiei Române aflate în interiorul şi în afara graniţelor României, care mărturisesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei

1490 CCEO: “Sono tenuti alle leggi meramente ecclesiastiche i battezzati nella Chiesa cattolica o in essa accolti e che hanno sufficiente uso di ragione e, se non è espressamente disposto diversamente dal diritto, che hanno compiuto il settimo anno di età”.

[7]  Can. 1431 §1 CCEO: “Coloro che sono puniti con la scomunica minore sono esclusi dal ricevere la Divina Eucaristia; inoltre possono essere esclusi dalla partecipazione alla Divina Liturgia, anzi anche dall’ingresso della Chiesa, se in essa viene celebrato pubblicamente il culto divino”; La scomunica minore prevista dal can. 1431 CCEO è analoga all’interdetto del can 1332 CIC (1983).

[8]  CHIAPPETA, Il Codice di diritto canonico, II, 426: “Le sanzioni canoniche non intendono creare nella Chiesa un semplice ordine esterno, fine a se stesso, ma sono il mezzo di cui la Chiesa si serve per guidare efficacemente la coscienza dei fedeli nell’osservanza delle norme cristiane e facilitare il conseguimento dei fini a cui le dette norme tendono impedendo quei fatti che possono dare scandalo e indurre altri ad agire contro la legge”; can. 2215 CIC (1917): Poena ecclesiastica est privatio alicuius boni ad delinquentis correctionem et delicti punitionem a legitima auctoritate inflicta”. [Pedeapsa bisericeasca este privarea de un oarecare drept data de legitima autoritate pentru corectare delicventului sau sanctionarea delictului].

[9]  G. PACE, Le leggi mere penali, Torino, 1947, 69. “È necessario che chi non faccia quanto è richiesto per ottenere un certo bene resti privo. Se era doveroso ottenere quel bene, il non fare fu colpa; il restarne privo fu pena. La pena è la conseguenza necessaria al disordine della colpa. [..]. La colpa senza pena è disordine; appena sopraggiunge la pena torna l’ordine: [..] E’ giusto che io sia privo del bene che io spontaneamente lo rigettato. Non ho diritto a quel bene :Deve scontare la mia colpa”

[10]  Sf. IERONIM scriind sub natura imputabilitatii in «Dialogus adversus Pelagium», PL 23, 517-518 si in «Lettera 132 ad Ctesiphontem», PL 22, 1147, si urm. demonstreaza existenta liberului arbitru afirmind ca:“..liberium arbitrium in eo tantum est, ut velimus cupiamus, et placitis tribuamus assensam” (PL 23, 606); Exista si alte locuri in opera sa unde el se pronunta in aceeasi maniera. cfr. «Ep. 133», PL 22, 1158: “Frustra blasphemas et ignorantium auribus ingeris nos liberium arbitrium condemnare. Damnetur ille qui damnat”; «Ep. 21», PL 22, 383, “..dedit eis liberum arbitrio, dedit mensis propriae libertatem”; PL 26, 428. 438. 485. 501; CIRILLUS HIEROSOLYMITANUS, «Le catechesi», 4, 18, PG 32, 478: ”Fie ca tu ai un suflet cu vointa libera care are posibilitatea de a face ceea ce vrea”.

[11]  Cfr. M. CORONATA, Istitutiones Iuris Canonici, IV, De delictis et poenis, Roma, 1948, n. 3, 7: “Per imputazione si intende il giudizio, mediante il quale ascriviamo ad un uomo come vero autore, un’azione con tutte le sue qualità buone e cattive, mettendola in certo modo a suo conto” [Prin imputare se intelege judecata, prin care atribuim unui om ca fiind adevaratul autor o actiune cu toate calitaile sale bune si mai putin bune punindu-i intr-un anumit sens in contul sau].

[12]  cfr. V. CAVALLO, Diritto penale, ΙΙ, Napoli, 1962, 269.

[13]  S. AGOSTINUS, «Confesionum», I, 1, PL 32, 661. Dupa Fer. Augustin omul il cauta tot timpul pe Dumnezeu chiar si atunci cind i se pare ca se indeparteaza de el: “quia fecisti nos ad te et inquietum est cor nostrum, donec requiscat in te”; “Iar daca fac ceea ce nu voiesc, recunosc ca Legea este buna. Dar acum nu eu fac aceasta ci pacatul care locuieste in mine. Fiindca stiu ca nu locuieste in mine, adica in trupul meu ce este bun. Caci a voi se afla in mine, dar a face binele nu aflu. Caci nu fac binele pe care-l voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savirsesc. Iar daca fac ceea ce nu voiec eu, nu eu fac aceasta, ci pacatul care locuieste in mine” (Rm. 7,16-20).

[14]  S. AGOSTINUS, «De libero arbitrio», PL 32, 1294: “Libertas arbitrii est posse peccare vel non peccare”.

[15]  cfr. Enciclopedia Cattolica, 1953, 10, 188; S. TOMMASO, «De malo», q. 1, a, 4 in Sum. Theolog. Ia, q. 48, a, 5.

[16]  N. PENDEA, La scienza moderna della persona umana, Garzanti, 1947, 305.

[17]  V. DE PAOLIS, «Aspetti teologici e giuridici nel sistema penale canonico» in Teologia e diritto canonico, Città del Vaticano, 1987, 179.

[18] Vezi Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata al Bisericii Ortodoxe Romane din 8 iunie 1949, actualmente in vigoare in cadrul Bisericii Ortodoxe Romane

[19]  S. HIERONIMUS, «Ep. 48», PL 22, 502: “..turpe tibi est hostem dolis ferir, non viribus”.

[20]  Cfr. M. CORONATA, Istitutiones Iuris Canonici, IV, De delictis et poenis, n. 5, 27; TRECCANI, cuvintul «Colpa» in Enciclopedia italiana, X, 892.

[21]   L’Eucologio Costantinopolitano agli inizi del secolo XI, M. ARANZ, ed., 43: “Epitimion  este termenul clasic in canoanele de penitenta  si indica penitenta meritata pentru pacatele comise, aceasta forma de sanctiune consta in privarea de a primi sf. impartasanie pentru un timp determinat  (luni, ani), timp in care penitentului i se prescria post trei zile pe saptamina  si rugaciuni speciale de trei ori pe saptamina”.

[22] Mt. 18, 15-17:”De-ti va gresi tie fratele tau, mergi, mustra-l pe el intre tine si el singur. Si de te va asculta , ai cistigata pe fratele tau. Iar de nu te va asculta , ia cu tine inca unul dsau doi sal trei martori sa se statorniceasca tot cuvintul. Si de nu-i va ascuklta pe ei, supune-l Bisericii, iar de nu va asculta nici de Biserica  sa-ti fie tie ca un pagin si vames”.

[23] MANSI 46, 828

[24] D. DEMETRESCU, «Cestiuni de drept bisericesti», BOR 7 (1912) 768-769; V. SESAN, Curs de drept bisericesc universal (litografiat), Cernauti, 1936-1937, 442. In sfintele canoane nu sint prevazute prescriptii vis-à-vis de delictele comise; G.CRONT, «Prescriptia in dreptul bisericesc ortodox», BOR 1-4 (1938) 30-53: Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si judecatoresti ale Bisericii Ortodoxe Romane, art. 309, Bucuresti, 1934, 51: “Delictele de erezie, de schisma si de apostazie nu cad in prescriptie”; Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale Bisericii Ortodoxe Romane, art. 243, Bucuresti, 1949, 94: ”Abaterile prevazute la art. 2 se prescriu in termen de trei ani de la savirsirea lor, iar delictele prevazute la art. 3 se prescriu in cinci ani de la savirsirea si consumarea lor daca nu sint delicte continui. Se excepteaza totusi de la aceasta regula urmatoarele delicte grave : apostazia, erezia, schisma, omorul si recasatorirea preotilor si a diaconilor; http://comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07 Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale Bisericii Ortodoxe Romane, Art.235 – Toate abaterile prevăzute în art.2 din prezentul Regulament, se prescriu în termen de 3 ani de la săvârşirea lor, iar delictele prevăzute de art.3 se prescriu în 5 ani de la săvârşirea şi con-sumarea lor, dacă nu sunt delicte continui. Se exceptează, totuşi, de la această regulă următoarele delicte grave: apostasia, erezia, schisma, omorul şi recăsătorirea preoţilor şi diaconilor; Nuntia 12 (1981) 49, can. 12; Nuntia 20 (1985) 21, can 11 § 2: “Tempus utile ad actionem penale proponendam est trennium”, in alte cuvinte orice actio poenali inceteaza dupa trei ani; Can. 1540 CCEO: “La Chiesa recepisce la prescrizione come un modo di acquistare o di perdere un diritto soggettivo, e anche per liberarsi da obblighi, come è nel diritto civile, a meno che non sia stabilito diversamente nel diritto comune”; Can. 1150 CCEO: “Qualsiasi sanzione si estingue con la prescrizione a norma del diritto, o con altro modo legittimo” (Can. 1492 § 1 CIC 1983); Can. 1152 §1CCEO: “Ogni sanzione penale si estingue con la morte del reo, con il condono dell’autorità competente e con la prescrizione”; Can. 1542 CCEO; can 1362 CIC (1983). L’azione criminale si estingue per prescrizione in tre anni tranne che si tratti di delitti riservati alla Congregazione per la dottrina della Fede e in cinque anni (can. 1394 CIC (1983), il chierico e il religioso di voti perpetui che attentano il matrimonio anche solo civilmente; Can. 1395 CIC (1983) il chierico che vive in concubinato oppure si fa colpevole di altri delitti contro il sesto precetto del Decalogo.

[25] V. DE PAOLIS – D. CITO, Le sanzioni nella Chiesa, 55.

[26] S. POLICARPO, «Ep. ad Philippenses», XI, PG 5, 1014: “Nimis contristatus sum pro Valente, qui presbyter factus est aliquando apud vos quod sic ignoret is locum, qui datus est ei [..]. Valde ergo, fratres, contristor pro illo et coniuge eius, quibus det Dominus poenitentiam veram. Sobrii ergo estote et vos in hoc; et non sicos tales existimetis sed sicut passibilia membra et errantia eos revocate, ut omnium vestrum corpus salvetis. Hoc enim agentes, vos ipsos aedificatis”.

[27]« Ep. 65 ad Rogatinum», PL 4, 396: “Sic de Ecclesia receditur, sic altare profanum foris collocatur, sic contra pacem Christi et ordinationem atque unitatem Dei rebelatur. Quod si ultra te contumeliis sui exacerbaverit et provocaverit, fungersi circa potestats honores tui, ut eum vel deponas vel abstineas”.

[28]  cfr. C. VOGEL, «Penitenza e scomunica nella Chiesa antica», Concilium 11 (1975) 31. Scrierile lui Tertulian ale Sf. Ciprian si in mod special Traditia Apostolica  ne fac cunoscut ca la sfirsitul  sec. al II-lea Biserica a cunoscut o mare espansiune.  Această dezvoltare  a produs o situație nouă, care a contribuit la o schimbare profundă în structura ecleziastică. Cei care veneau  să primească botezul sunt de la marginile societății (prostituate, proxeneți, gladiatori, actori, militari și alți membri din patura de jos societății orasenesti). Integrarea noilor sosiți nu a fost ușora mai ales pentru cei care au fost credincioși conceptelor mozaice  pentru o lungă perioada  de timp. În această perioadă, odata cu dezvoltarea catehumenatului începe in paralel  si penitență publică. Biserica instituie penitența cu scopul de a exclude din corpul sau pe aceia care comiteau pacate grave; G. SCHOLLGEN, «From monepiscopate to monarchial episcopate:the emergence of a new relationship between bishop and community in the third century», The Jurist 66 (2006) 115-116.

[29]  Penitenta publica ca sanctiune juridica a ramas in uz pina pina  in sec XI-XII. cfr. I CHELODI, Ius poenale et ordo procedenti in iudiciis criminalibus iuxta codicem iuris canonici Tridenti, 1933, 70, n. 2; «Lo schema dei canoni riguardanti le sanzioni penali nelle Chiese orientali cattoliche», Nuntia 4 (1977) 74; V. DE PAOLIS – D. CITO, Le sanzioni nella Chiesa, 28. Disciplina penitentiala  in sec. VI  a devenit o practica  destul de rara, aproape cazuta in desuetudine .

[30] Canonul, mijlocul de pocăință pe care duhovnicul îl prescrie celui ce se spovedește pentru ispășirea păcatelor, prin rugăciuni, metanii, fapte de milostenie, posturi, înfrânări de la anumite mâncăruri sau fapte.

[31] Catechismo della Chiesa Cattolica, 1992, n. 2284,  definește scandalul în acești termeni: „Atitudinea sau comportamentul care induce altora sa infaptuiasaca raul. Cine scandalizeaza risca de a „trage pe fratele său în moarte spirituală”. Cunoasterea  păcatului (delictului) altuia este  cauză potențială a propriului  păcat (delict)”; G. VITALE, «Contributo ad una teoria delle sanzioni nell’ordinamento canonico», Ephemerides, iuris canonici XVIII 2-3 (1962) 266. Filosofii au văzut în scandal un fenomen de ruptura, chiar daca in Evanghelii scandalul este văzută ca un aspect al luptei dintre Hristos și Satana cu o culoare apocaliptica; A DE IORIO, Teologia moralis, Napoli, 1947, I, 192. Defineste scandalul ca  “dictum vel factum minus rectum, praebens alici occasionem minae spiritualis”; N. JUNG, «Scandale» in Diction. de Theol. Cat. Paris, XIV, 1920, 1246-1254; R. NAZ, DDC, VII, 877-878; Dictionarium morale et canonicum, IV, Romae, P. PALAZZINI, ed., 1968, 207-209; Fonti, VII, seria II, 368. Daca clericul care aprtine ordinului major a fost condamnat de un tribunal  pentru obiceiuri rele fiind el insusi un scandal pentru parohia sa, sa fie indepartat din parohie  si sa i se interzica de a face parte din ordinul minor .

[32] PG 138, 603: “Canonicum fornicationes pro matrimonionon reputentur, sed eorum conjunctio omnino divellatur: hoc enim et Ecclesiae ad securitatem est utile et non dabit haereticis adversus nos ansam, quod propter peccandi libertatem ad nos attrahamus”. Balsamon in comentariul sau intelege prin  “canonicos clericii celibi, monahii si monahiile care practicau fecioria.

[33] cfr. J. CHIS, La legge penale e il precetto penale, Milano, 1933, 36.

[34] Pedeapsa, înainte de a fi un concept juridic, a fost un concept al teologiei morală pornind de la considerațiile lui Toma d’Aquino (Summa contra gentiles, III, 140) potrivit caruia : “in rebus humanis oportet quod, cum homo volontarie servat ordinem legis divinitus imposite, consequatur bonum, quod est praemirari, et e converso malum, cum ordo legis fuerit praetermissus” Moraliștii inteleg prin sanctiuni, pedepsele decretate de Legislatorul divin pentru călcarea legii divine, sau premiu pentru respectarea legii. Cfr. V. CATHREIN , Filosofia morale, Firenze, 1913, I, 464, si urm; N. MILAS, Dreptul bisericesc oriental, 408; P. HUIZING, «De dèlits et des peines», Concilium 28 (1967) 110.

[35] M. CORONATA, Istitutiones Iuris Canonici, IV, De delictis et poenis, 6: “Codex noster non solum non amitti distinctionem inter crimen et delictum sed nec inter  delictum et trasgressionem”. Codurile civile moderne fac distinctie intre crimen, delictum, controventio. Crimen este o violare mai grava a legii penale; delictum este o violare mai putin grava sau mai usoara a legii penale; contraventio este o abatere care nu are de-a face cu legea penala; Codice di Diritto Canonico e leggi complementari commentato, J. I. ARIETA, ed., 927.

[36] A. VITALE, «Contributo ad una teoria delle sanzioni nell’ordinamento canonico», Ephemerides iuris canonici XVIII 2-3 (1962) 268

[37] In canonele Sf. Apostoli apar in mod esclusiv  “privationes honorum”, “depositio”, “degradatio”, “suspensio”,etc; can. 16 e 18 di Nicea I (325) contine “privationes honorum.

[38] J. MORINO, Commentarius historicus de disciplina in administratione sacramenti Poenitentiae tredici primis seculis in ecclesiae occidentali,et hoc usque in orientali, lib. II, 14, 7, 108: “Poene quas Ecclesia sive Epèiscopus persequitur, medicinales sunt, salutiferae, desiderabiles”; Sintag. At., IV, 490; Vezi un comentariu dezvoltat referitor la natura pedepselor medicinale si espiatori  precum si modalitatea de aplicare a pedepselor latae sententiae si  ferendae sententiae in D. G. ASTIGUETA; «La legge penale più favorevole (can. 313)», Periodica di re morali canonica, liturgica 96 (2007) 183-248; Synodus Alexandrina Coptorum, Cairi, Egypto, 1898, Roma 1999, 248: ”poena medicinalis dicitur censura, et per eam christianum delinquentem et contumacem bonis quibusdam spiritualibus auctoritas ecclesiastica privat”; Synodus Sciarfensis Syrorum in monte Libano celebrata, (1888), caput. XV, art. 1, Romae 1896, 280. In Biserica sint pedepse medicinale “poenae medicinales”administrate delicventului cu scopul de a se corecta si pedepse vindicative “poenae vindicativae”administrate delicventului cu scopul  de restaurare a ordinii morale in societatea eclesiastica. Pedepsele medicinale sint trei: escomunicarea, suspendarea si interdictia. Pedepsele vindicative sint: inhabilitas ad officia ecclesiastica, privatio offici, depositio et degradatio; W. PLOCHL, Storia del diritto canonico, I, 263. In sec. al IV-lea – in Biserica Bizantina –  pedepsele ferendae sententiae vor avea in general un caracter medicinal. Can. 1401 CCEO scoate in relief caracterul medicinal al disciplinei penale: “Poiché Dio prende ogni iniziativa per ricondurre la pecora smarrita, quelli che da Lui ricevettero la potestà di sciogliere e di legare procurino la medicina idonea alla malattia di quanti peccano; li ammoniscano, li rimproverino li esortino con ogni magnanimità e dottrina, impongono anche pene per curare le ferite inferte dal delitto, cosìché né i delinquenti siano spinti verso i precipizi della disperazione, né i freni siano allentati alla dissoluzione della vita e al disprezzo della legge”; G. DI MATTIA, «La normativa di diritto penale nel “Codex Iuris Canonici” si in “Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium”», Studi giuridici XXXIV (1995) 200. Referitor la can. 1401 CCEO, autorul sustine ca acest canon nu este o norma juridica in acceptiunea tehnica ci una teologica si pastorala. Cu toate acestea, stă ca  sursă esențială și fundamentala al normelor juridice. Acesta norma  este piatra de temelie a structurii penale orientale ca expresie originala  a sfintelor canoane  si a ginditrii patristice.

[39] A. JOZWOWICZ, L’imputabilità penale nella legislazione canonica, 63-64 apud F. LIUZZI, «Diritto penale canonico e diritto penale secolare» in Scritti giuridici in memoria di Marcello Berbiero Corsetti, Milano, 1965, 394; Nuntia 4 (1977) 85-86.

[40] Inca de la inceputul vietii bisericesti, in mod special in Biserica de Rasarit a fost inradacinat caracterul salvator al pedepsei cu scopul de readucerea vinovatului in comunitate. cfr. M. CORONATA, De delictis et poenis, 71; F. ROBERTI, De delictis et poenis, I, Romae, 1944, 245-251. Scopul pedepsei este restauratio ordinis socialis cu correctio deliquentis, adica restauraea ordinii socilae cu corectarea delicventului; DE PAOLIS, «L’applicazione della pena canonica», in Monitor Ecclesiasticus, 114 (1989) 77. Repararea scandalului și restaurarea justiției formează o unitate; PL 24, 334: “Quid dicam de poenis? Poenarum solo formido et tormentorum metus vos corriget ad salutem et mala vestra intelligere facies”; CHIAPPETA, Il codice di diritto canonico, II, 427. (Communicationes, a. 1977, n. 4, 2, 95); Potrivit doctrinei canonice  pedeapsa urmareste inainte de toate indreptarea penitentului (can. 12 Nicea I; can. 102 Trullano).

[41] JOANNES CHRYSOSTOMUS, De sacerdotio, II, 3, PG 48, 634; G. DI MATTIA, «Pena e azione pastorale nel diritto penale della Chiesa», Monitor Ecclesiasticus 114 (1989) 63. Caracterul esential al pedepselor medicinale consta in faptul ca acestea au o functiune terapeutica; odata vindecarea realizata, “medicina” nu mai este necesara (excomunicarea, interdicția, suspendarea)

[42] V. J. POSPISHIL, Eastern Catholic Church Law, New York, 1996, 747: “Medicinal penalties are those which have as their purpose the change of heart of the offender..”

[43] Enciclopedia Cattolica, X, Città del Vaticano, 1953, 187. Sanctiune din  latinescul sancire, indica solemnitatea unui act suveran, pentru care o lege, un legământ sau un contract dobândește caracterul de absoluta inviolabilitate. În sensul penal indică urmărirea penală împotriva încălcării a ceea ce a fost consacrat, cum se exprima juriștii romani: “sanctae quoque res veluti muri et portae civitatis quodammodo divini iuris sunt […]. Ideo autem muros sanctos vocamus, quia poena costituita est in eos qui aliquid in muros deliquerint. Ideo et legum eas partes quibus poenas constituimus adversus eos qui contra leges fecerint, sanctiones vocamus“(«Institutiones», II, I, 10, «De rerum divisione»); A. VITALE, «Contributo ad una teoria delle sanzioni nell’ordinamento canonico», Ephemerides iuris canonici XVIII 2-3 (1962) 239.

[44] V. DE PAOLIS, «Circostanze» in Nuovo Dizionario di Diritto Canonico, Torino, 1993, 178.

Leave a Comment.